Anais Nin sau chermesa simţurilor

Puţin cunoscută la noi, Anais Nin a fost revendicată de mişcarea feministă din anii `70 din Statele Unite; deserviciile aduse de încartiruirea în graniţele strâmte şi misogine ale literaturii aşa-zis feministe riscă să le cunoască nu doar diarista franceză, ci orice interpret al textelelor sale. Daca sexualitatea e văzută la D.H.Lawrence ca o cale de autocunoaştere, de ce nu s-ar aplica aceeaşi unitate de măsură şi în cazul scriitoarei franceze? E drept, nu prea are ea noţiunea sacrului, iar imaginaţia capătă o altă dimensiune.

Jurnalul unei nevroze

Confidentul suprem, „pântecele”, „opiul” lui Anais Nin, din 1914 până în ziua morţii, jurnalul ei poate şoca puritanii prin relaţiile descrise în amănunţime cu Henry Miller, cu psihanaliştii Otto Rank şi Rene Allendy, prin răzbunarea aleasă faţă de „tatăl castrator”, Joaquin Nin, care o abandonase în copilărie. Ediţia necenzurată a jurnalelor arată măsura în care intelectualitatea anilor `30, cu Antonin Artaud, June Miller, Rebeca West, fraţii de Vilmorin, astrologia, ezoterismul, psihanaliza, jazzul, lesbianismul au influenţat scrisul şi devenirea unei fete cu o imaginaţie bogată şi greu de încadrat într-un anumit tipar psihologic sau estetic. Suprarealistă, după propriile mărturisiri, trăind cu impresia că cercurile frecventate îşi pun amprenta asupra scrisului sau a receptării, se dezvăluie la relectură, o simbolistă, o romantică prin exaltarea individualităţii, a fantasmelor ce-i invadează viaţa, o neptuniană dacă-l luăm pe Jung reper. 

Intrăm în lumea unei scriitoare pentru care „visul e singura realitate”, conştientă de inadaptarea ei: „Nu mă voi adapta la lume. Eu sunt adaptată la mine însămi. Eu vreau extaz (…) sunt nevrotică – trăiesc în lumea mea”. Verbiajul, mintea sclipitoare, discuţiile profunde despre Gide şi Proust, sunt  consecinţa unei beţii trupeşti fie cu Henry Miller, fie cu June. Feminitatea, cu toate sentimentele şi aşteptările ei, este o terra incognita pentru bărbaţi, dacă-l excludem pe femininul şi feministul, D.H. Lawrence, sursa de inspiraţie, modelul scriitoarei în literatură şi în viaţă, structura psihică a scriitorului englez şi relaţia cu Frieda constituind calapodul la care-şi raporta relaţiile.

Incest, Henry şi June, Focul dezvăluie o relaţie Stăpân-Sclav, cu Henry Miller, americanul iraţional, superficial, extrovertit, în rolul celui supus farmecului aristocraţiei europene. Ţigările Sultane, parfumurile, catifeaua, micul dejun luat în pat, taxiurile îi menţineau scriitoarei sentimentul apartenenţei la sângele albastru. Oroarea pentru tot ce este comun, banal, vulgar, îl observă şi la tatăl ei, artist, om fin, dotat cu un excesiv simţ al mirosului, cu o pasiune înnăscută pentru parfumuri şi rafinamente, un om „zeiesc şi feminin, seducător şi fin, dur şi blând”.

Despre bărbaţi feminini

Ce poate şoca la scriitoarea franceză este maniera de a-şi învinge posesivitatea şi gelozia, iubind mai mulţi bărbaţi în diverse moduri: pe Henry Miller – erotic, pe Hugh – sprijinul ei material – fratern, la Antonin Artaud admiră inteligenţa, imaginaţia, faţă de Allendy are o afecţiune filială, care trece rapid pe plan erotic şi de care se plictiseşte, cu June şi Ana Maria îşi dezvăluie latura masculină, creatoare, devenind un Pygmalion al formelor ivite din condeiul şi imaginaţia ei.

Spirit (psih)analitic, observatoare fină, lupa lui Anais Nin a înregistrat etrange-ul, tot ceea ce iese din norme şi atrage prin neobişnuit, a surprins gestul, trăsătura, esenţa, punând pecetea asupra personajului, formulând sentinţa ca un judecător necruţător; instalarea în categoria bărbaţilor cu psihic feminin a doctorului Allendy, care nu a luat o pisică acasă deoarece nu-şi putea asuma răspunderea creşterii ei, arată cum un mare psihanalist poate rămâne în posteritate şi ca un bărbat feminin.

Opiu

Unul dintre cele mai reuşite portrete este al actorului şi scriitorului Antonin Artaud, „le plus malade de tous les surrealistes”, „fratele” în imagini şi stiluri, „decadentul lasciv”, zdrobit de opiu, cu gura înnegrită de laudanum, cu ochii halucinanţi, cu trăsăturile „brăzdate de durere”, care lasă impresia de nerv, de pasiune şi violenţă, de nebunie: „Oamenii cred că sunt dement”. Spaţiul interior, trecerea de la ochii nebuni la camera ca o celulă cenuşie, goală, de inchizitor, reflectă un Artaud ce respiră imaginaţie, magie, spiritualitate, revoltă, pasiune: „Pleoapele cad în alb, un gest încet al cărnii, şi te intrebi unde-i sunt ochii. El, omul care a inventat noi dimensiuni ale sentimentelor, gândurilor, limbajului. Ochii albaştri de langoare, negri de durere, de revoltă.”

Principala modalitate de mărturisire a intenţiilor este privirea; poate din acest motiv, scriitoarea este atrasă de ochii „faustici” ai lui Henry Miller, de ochii halucinanţi ai lui Artaud, sau de ochii mari, întunecaţi, arzători ai lui Otto Rank. Cum privirea poate intr-o clipă să spună totul sau să nege totul, în ochi a văzut calea către sufletul lui Rank. „Pasiunea pentru Rank e ca un narcotic. Să trăieşti numai pentru clipele narcotizante ale vieţii”, discipolul lui Freud oferindu-i „o viaţă întunecată, carnală” de coborâre în profunzime, în instinctual, în cavernos.

Labilă, instabilă, perfect conştientă la un moment dat că Rank e culminarea vieţii ei afective: „că după el voi fi trăit tot ce vreau să trăiesc, voi fi avut tot ce vreau de la dragoste”, un alt moment aduce sfâşierea cortinei, destrămarea visului, trezirea la realitate, detronarea idolului când descoperă eul cotidian al doctorului, un pic răsuflat. Vrea opiu, vrea să se îmbete până la inconştienţă, are senzaţia fiziologică de amar, de speranţe înşelate. Nevoia de miraculos, foamea de imaginaţie şi de idoli, au dus-o la crearea unor fantome ce devin pentru organism echivalentul substanţelor artificiale pentru senzaţii: „Cum carnea atingând carnea generează un parfum iar fricţiunea cuvântului doar durere şi divizare”.

Analizându-l pe Stendhal, J-P Richard declara dragostea o manie, în care îndrăgostitul, pornind de la un obiect real, printr-o serie de demersuri care amintesc de obiceiurile nebuniei, edifică o lume de fantome. Imaginaţia îl cufundă pe îndrăgostit într-o lume de realităţi ce se modelează după propriile dorinţe. Obsesia, pasiunea pentru Rank, foamea fizică de apropiere, carnalitate şi tăcere, senzaţia pierderii de sine, întunericul, intensitatea fără comuniune, fără tandreţe nu o încadrează în categoria nimfomanelor, ci o femeie îndrăgostită (laurentiană?) pentru care doar obiectul iubirii se schimbă, însă intensitatea sentimentelor rămâne aceeaşi. Subiectul este esenţial în ecuaţie, nu obiectul.

 

Avort suprarealist sau suprarealismul avortului

Scena avortului, cenzurată iniţial, redă într-o manieră cât se poate de (supra)realistă mirosul de eter, percepţia sfredelitului, senzaţiile fizice de epuizare: trosnitul oaselor „am închis ochii atât de strâns încât am văzut fulgere şi văluri de roşu şi violet”, senzaţia de explozie a timpanului, muşcarea buzelor şi sângele ţâşnind, picioarele grele ca nişte coloane de marmură, braţele tremurânde, negru, albastru. Instrumente care lucesc. În urechi, cuţite. Gheaţă. Linişte. Asistentele suspendate de tavan, tuşă de tablou suprarealist. Capete atârnate în locul becurilor se apropiau şi se depărtau. Senzaţia ochilor ieşiţi din orbite, sânge şi durere. Lumina care o soarbe în spaţiu, „senzaţia unui cuţit care taie-n carne”. Lipsă de aer. Alunecare. Eliberare. Eliberare spirituală. După avort cade într-o transă mistică. Ziua senină, cerul albastru, o încredinţează că Dumnezeu i-a iertat păcatul.

 

Între crucifix şi stilou

O confesiune cu un ochi către cititor luat drept complice, „ştiţi”, „vedeţi”, o narcisistă plină de logica emoţiei care a considerat jurnalul principala formă de impunere în literatură şi de exorcizare a demonilor.

Fobiile, frica de boală, de sălbăticie, de nebunie, de melancolie, teama lui Henry de sărăcie sunt aduse în lumină şi disecate la rece. Ajunge la saturaţie cu iresponsabilul Henry Miller, artistul egoist absorbit de propria lume, cu “femininul” dr. Allendy, cu idolul căzut Joaquin Nin, sau cu stăpânul lumii materiale Hugh Guiler, părăsindu-i în 1934, pentru a pleca în Statele Unite cu bunul dr. Rank, singurul bărbat cu care s-a simţit egală în aspiraţii. Utopie?

Asemănată (i)moral „sartreusei”, considerată când nimfomană, când o mare intelectuală după calapodul lui Proust sau Gide, Anais Nin este o scriitoare în trend, ce se pliază momentului în care trăieşte, epoca interbelică a psihanalizei şi autenticităţii gidiene. Cele trei jurnale apărute la Editura „Humanitas”, nu se adresează unor cenzori închistaţi şi mediocri; (est)etica lui „Dumnezeu a murit”, deci orice este permis, poate fi  apreciată de minţile deschise, lipsite de prejudecăţi, care văd dincolo de discursul fără perdea, dincolo de cinism sau de invazia fantasmelor şi complexelor freudiene, un copil al psihanalizei care încearcă prin artă şi medicină să-şi vindece boala. Este de dorit? Unii critici ar fi vrut-o mai “intelectuală”, preocupată de conceptele înalte ale literaturii. Insă ce-ar mai fi rămas din Anais Nin fără imaginaţia lunară din legendele nordice, fără astrologie, fără obsesii şi exaltare? O avantajează imaginea Sfintei Tereza a literaturii în căutarea sacrului, lăsând deoparte crucifixul, pentru stilou şi caietul violet.

Nataşa MAXIM