Baricade

O carte de factura celei de faţă trebuie apărată cu anticipaţie, mai ales într-un loc ca acesta în care trăiesc. Nu-i din cele menite să-mi aducă prieteni; din contra, mă aştept la despărţiri cu tapaj ale unora din cei pe care îi am. Ăsta-i preţul anumitor adevăruri, iar eu nu mă voi sustrage de la plata lui. Singurul lucru pe care îl pot face înainte de declanşarea neînţelegerilor e prefaţa, invitaţie la o lectură adecvată, care în alte condiţii ar fi inutilă. Ea este pentru inşii rezonabili, nu pentru cei refractari la orice explicaţii, cu idei grandioase despre „personalitatea” lor, gata să-l ia în braţe pe „N-a fost aşa!” În trecutul mai depărtat sau mai apropiat, unii din aceştia din urmă nu s-au dat în lături de la „replici” insultătoare şi ameninţări cu tribunalul. Detestabilă specie!…

Ca publicist (cronicar literar şi teatral, cercetător în domeniul istoriei literare, autor de note culturale şi politice), am vorbit mai bine de patru decenii despre alţii. Şi încă o mai fac.

Îmi iau acum libertatea să spun ceva şi despre mine. Nu sub formă de autobiografie, ci sub una de „cronică”, în care cel ce o scrie, figură marginală, puţin interesantă, se include ca martor direct şi raisonneur. Principalul izvor folosit sînt propriile mele însemnări diaristice. La început un „păcat al tinereţii”, ele au devenit cu timpul acte reflexe, irepresibile în anumite situaţii, îndeosebi în cele tensionate. Iar viaţa nu m-a scutit să am şi din acestea, chiar des în unele perioade şi cu unele persoane, pe care, inevitabil, ulterior, le-am perceput cu un plus de acuitate, dar nu cu sentimentul adversităţii perpetue.

Aşa-numita mea cronică e un mozaic de „constatări provinciale”. Despre Capitală pomenesc rar, o dată sau de două ori, după vizite în ea, în rest ca ecouri. Centrul majorităţii însemnărilor e Bacăul şi din el redacţia revistei „Ateneu”, care, în anii la care mă refer, nu era numai „loc de muncă”, ci şi o piaţă de vorbe, inimaginabilă pentru cei de azi. Din cauza „tehnologiei” (computere, faxuri, telefoane mobile), noile redacţii, alcătuite din tineri care lucrează part-time, mînaţi încolo şi încoace de varii obligaţii profesionale, nu mai au „atmosferă redacţională” , sînt „reci” şi zile întregi pustii. Vizitatorii trec rar şi nici unul nu vine pentru „colocvii”. Odinioară însă, şi cînd a beneficiat de un spaţiu larg, şi cînd a fost înghesuită în cîteva cămăruţe, „Ateneu”-l a constituit un atractiv punct de întîlnire, un carrefour pentru idei şi zvonuri, un han pentru historiettes şi decameroane. Se discuta cu şart, uneori cu cîte o butelie de vin alăturea. Abia spre sfîrşitul deceniului al nouălea, „climatul” (atît sub aspectele lui intelectuale, cît şi sub cele lejere, „boeme”) s-a restrîns, s-a deteriorat, ajungînd, în unele momente, „de uzură”, sufocant.

Parafrazîndu-l pe înţelept, aş putea zice: multe au văzut ochii mei; multe şi tari au auzit urechile mele! Viaţa de redacţie şi viaţa dinafara ei (culturală, politică, didactică, familială) m-au pus în contact cu o lume diversă, surprinzătoare, o lume în mişcare, cu contraste ce mi s-au dezvăluit pe parcurs, uneori abia după ce m-am ciocnit de ele: oameni integri, cu calităţi remarcabile, şi secături cu năravuri dezgustătoare; talentaţi şi veleitari; consecvenţi şi marionete; moderaţi şi abuzivi; loiali şi ipocriţi; zeloşi şi rezervaţi; sinceri şi vicleni; îndrăzneţi şi fricoşi; calmi şi anxioşi; robaci şi superficiali; oneşti şi „învîrtiţi”, generoşi şi egoişti etc. Am asistat la „evenimente”, dar şi la mulţime de incidente, la etalări de marote, la contraziceri pătimaşe, la răbufniri de orgolii, la meschinării, la atacuri perverse, la treceri de la acolade amicale la dezavuări şi insulte teribile, la denigrări şi delaţiuni, la împăcări spectaculare. Unele din manifestări m-au contrariat, altele m-au indignat, altele m-au fascinat. Fiecare varietate de comportament, după grade şi intensităţi, mobiliza cuvintele dicţionarului. Alternativ sau succesiv: pe cele iuţi, pe cele înţepătoare, pe cele pietroase, pe cele cătrănite, pe cele reci, pe cele clocotitoare, pe cele mătăsoase, pe cele aspre, pe cele colorate, pe cele sumbre, pe cele cu miez bun, pe cele seci, pe cele cu azur, pe cele înnoroiate, pe cele suave, pe cele puturoase, pe cele năucitoare, pe cele întremătoare, pe cele jubilante, pe cele asasine, pe cele scăpărătoare, pe cele opace. Pe rînd, auzul a juisat şi s-a întristat. De orice fel ar fi fost însă, cuvintele nu m-au lăsat nepăsător. Plăcute sau neplăcute, m-au urmărit, uneori obsedant, cu sonorităţile şi accentele lor iniţiale. Unele m-au consolat, m-au fortificat, altele m-au ulcerat, m-au deprimat, m-au agitat. Categoria din urmă a fost mult mai numeroasă. Paradoxal, am ajuns să le privilegiez. În raport cu primele, care frizează din cînd în cînd banalitatea, acestea conţin posibilităţi mai mari de valorizare estetică. Chiar pe cele mai urîte, mai dospite în răutate, mai pline de jeg, mai „scîrboase” le-am adunat cu mătura şi tîrnul şi le-am strîns în debaralele cu fişe pentru toate situaţiile. Nu m-a lăsat inima să le arunc ca pe reziduuri, de vreme ce reprezentau o parte a memoriei mele.

Deloc masochist, prefer (pe hîrtie, la o adică şi spusă de vizavi) o imprecaţie tumultuoasă, expresivă, unei laude sclivisite. Sinceritatea celui ce se eliberează de „nervi” e mai presus de a celui ce înghite, la ocazii, broaşte fără să se strîmbe, debitînd ceea ce nu crede. Cuvintele clarifică relaţii, gesturi, atitudini, amorsează amintiri, evocă mentalităţi şi temperamente. Sînt, nu o dată, cauză şi efect. Sînt – last but not least - baricade împotriva uitării, dovadă că rezistă şi dincolo de vremea celor ce le-au rostit sau le-au scris, mai puternice decît oricare alte semne. Figurile unor persoane mi s-au şters din minte, dar anumite cuvinte de-ale lor – nu. Cînd le citez, e ca şi cum ei ar continua să existe.

Absolvent de filologie, nu privesc însă cuvintele ca un lexicograf, ci ca un moralist: le asociez mereu cu faptele, le raportez la fapte. Dacă e să mă autocaracterizez, sînt un preţuitor (sau, popular, preţăluitor) de cuvinte. Le cîntăresc cu sufletul, cu experienţa intelectuală acumulată şi le stabilesc caratele după criteriile mele referitoare la adevăr. Le cer să-mi confirme sau să-mi infirme impresiile pe care mi le-am făcut despre cineva. În cronică le-am reţinut numai pe cele frapante, de-o evidenţă aproape dureroasă. Evoluînd în „climate” nesigure, printre „solomonari” imprevizibili, atenţia mea s-a concentrat pe depistarea ameninţărilor, insinuărilor răuvoitoare, criticilor nedrepte, precum şi a limbajului dublu, greşelilor de limbă, alunecărilor în grotesc. Organic, n-am suferit şi nu sufăr limbuţia, trăncăneala, retorica oficială, recitările zgomotoase, relatările afectate, chichi-urile, exprimările simandicoase, schimonoselile didactice, certurile furibunde, confesiunile de beţivi, povestirile scabroase, abordările familiare, mojiciile, înjurăturile etc. Ori de cîte ori am fost nevoit să ascult aşa ceva, am fost torturat interior. M-am „răzbunat” notîndu-le, să ştiu din gura cui le-am luat şi, eventual, în gura cui să le pun. Sînt cuvinte de proză, din cea groasă, nu din cea subţire. Unele s-au prefăcut în mîl uscat, altele stau ca jăraticul sub cenuşă. Cum sufli deasupra lui, dogorăsc.

Ca să fie cît de cît memorabile, cuvintele trebuie culese „cu pămînt cu tot”, ca arbuştii cînd îi muţi dintr-un strat în altul, redate în contextele lor originare. Neînsoţit de descrierea împrejurării în care l-ai auzit, cuvîntul se ofileşte în pagina de jurnal. Lîngă descriere e bună, dacă pică firesc, şi o anecdotă. Deşi cîndva, demult, mă închipuiam nuvelist şi romancier, n-am ştiinţa improvizaţiei epice. Ştiu totuşi să decupez anecdote, să scot dintr-o „materie de şuetă” (vorba unui reputat eseist) idei morale, dominanta unei persoane şi atmosfera unui timp. Împrejurările m-au instruit şi m-au stimulat către atari exerciţii. Dacă aş fi lucrat numai în învăţămînt, aş fi produs, ca literatură, „însemnări de belfer”, dar, probabil, cu dificultate şi puţine. Însă în perioada pe care o înfăţişez am lucrat exclusiv în redacţie, una în care se măcina şi se cocea tot timpul literatură. Literatura era atît în manuscrise, cît şi în aer. Acolo munca începea cu „planul numărului viitor”, un fel de negociere de tematici şi titluri. Adesea, se articula greu, după scene de fabulă, gen „racul, broasca şi o ştiucă”. Iată de ce: întrucît voiam să ne justificăm pîinea de redactori, toţi ne protejam „sectoarele” fapt care făcea ca orice extindere a unuia să fie privită de cel ce trebuia să cedeze ca o acaparare ireversibilă şi ca o subminare a rostului său. Azi pare ridicol, dar, exprimîndu-mă medical, unii au dezvoltat un „complex”, o „manie” a „sectorului”! De aci, animozităţile repetate, episodice sau persistente. După zile de încordare, veneau însă şi zile de relaxare, cînd munca alterna cu veselia, încît aveam senzaţia că rîdem nefiresc de mult. Curenţii discuţiilor se schimbau: reci în şedinţe, mai ales cînd se desfăşurau sub ochiul cuiva de la partid, calzi în afara acestora, ca de pildă la „întîlnirile cu cititorii”, prelungite în casa unui învăţător sau profesor cu masă întinsă şi vin ales, ori în timpul simpozioanelor şi festivalurilor, pentru a fi la înălţimea oaspeţilor. Pentru mine, om care preferă constanţa inconstanţei, frecventele schimbări de conduită, trecerile de la gîra-mîra la bruderschafturi, de la bruftuluieli la pupături nu erau o fericire; din contra, după amuzament mă încercau remuşcările.

Lîngă talentaţii mei colegi, trei sau patru eminenţi, cu articole de mai multe rînduri în dicţionare şi citaţi în sintezele literare, şi în proximitatea colaboratorilor de „mare calibru”, „marcanţi”, am dobîndit, se pare, eu însumi un complex: complexul „omului fără cărţi”. Degeaba publicam lună de lună în revistă şi, uneori, săptămînă de săptămînă în gazetă, fără cărţi nu eram considerat scriitor, fiind comentat „pe la colţuri” de cei ce le aveau, indiferent de calitatea lor. Acum, cînd în fiecare orăşel sînt cîţiva scriitori, unii cu zeci de plachete şi volume, titlul de scriitor nu mai reprezintă mare lucru, nu te scoate din anonimat, nu te face o referiţă cetăţenească. Atunci el avea o certă valoare socială şi politică, de care se şi abuza. Am văzut destui fără vreo meserie, care nu ştiau ce-i munca, locuiţi în interiorul lor de moftangii, mîncînd cozonac datorită revendicării de la breaslă. Coexistenţa n-a fost uşoară. N-am invidiat pe nici unul, dar prezenţa lor, mai ales a celor infatuaţi, îmi provoca vigilenţa. Cunoscîndu-le precaritatea mijloacelor, cîtorva şi vacuitatea (căci nu o dată m-am „luptat” cu textele lor ca să le fac publicabile), i-am ascultat ori de cîte ori dădeau spectacole sur place, în redacţie, şi i-am citit fără afinitate, detaşat, sceptic, iar acasă, cronicar autorizat doar de propria-mi conştiinţă, le-am consemnat imposturile în note care luau de la sine formă de anecdote. Surprinse pe viu şi încadrate la locul potrivit, anecdotele te scutesc de explicaţii suplimentare. Cînd cele două operaţii reuşesc pe deplin, sînt sugestive, reverberează. Desigur, nu conduc către latura ideală a unei opere şi nici, întotdeauna, către esenţa personalităţii unui autor, însă pot să sublinieze ceea ce alte procedee narative nu pot: slăbiciunile, vanităţile, contrazicerile, pe scurt „latura umană”, care, teoretic, presupune culmi de eroism şi abnegaţie, dar, în mai mult de un caz, frizează mizerabilul. Comprehensiv, conştient de propriile mele slăbiciuni, n-am judecat „căderile” cu ochi de cenzor. Mă numesc Călin, nu Cato! Cititor asiduu al lui E. Lovinescu, mi-am dorit realizări de aquafortist, nu de procuror şi de pamfletar. Au rămas însă, ici-colo, nişte note de sarcasm, pe care dacă le-aş fi eliminat sau atenuat, riscam să nu mai fiu autentic.

În ciuda deselor mele situări a rebours, paginile fragmentarium-lui meu nu-s acrimonioase, încruntate, nici violent satirice. Am dat drumul repulsiei sau am ricanat doar în situaţii extreme; în rest m-am ţinut la un nivel constatativ, moderat, ca să nu zic neutru. Cu severitate de moralist n-am vorbit decît despre slăbiciunile mele. Ca să echilibrez puseele critice şi autocritice, printre observaţii, am inclus propria mea anamneză, care e, aci, în ultimă analiză, „tema autorului”. Mi-am anchetat fără ezitări conştiinţa. Am reconstituit amintiri, reverii, aspiraţii, zbateri; mi-am contabilizat lipsurile, naivităţile, greşelile; mi-am expus îndoielile, nemulţumirile, decepţiile; am vorbit despre frustrări, ratări, eşecuri, despre zidiri şi surpări interioare; am notat înălţimi (atît cît am putut urca eu) şi prăpăstii de gînd. În rezumat, am făcut medicină şi arheologie sufletească; am făcut ceea ce face orice diarist. Consider confesiunea un act igienic, un act salutar, un act de curaj. M-am ferit însă de prim-planuri ample. Exact ar fi să spun că m-am strecurat cu propria poveste pe lîngă ori în continuarea poveştilor despre ceilalţi. Întîi, mereu ceilalţi, apoi eu. Partizan tenace al ideii de sinceritate, m-am înfăţişat, urmînd neabătut regula instaurată de Montaigne, „pe cît cuviinţa omenească îngăduie”, minus cîteva alunecări în „pitoresc”, pe gustul timpului nostru. Dar, în ciuda tuturor aproximărilor, limitele sincerităţii rămîn incerte, fluide. Unii vor susţine că le-am depăşit, alţii că nu le-am atins. Primii mă vor acuza de indiscreţii, ceilalţi de parti-pris-uri. Ambelor tabere, le voi opune un NU solid în faţă: nu am obţinut nimic din ceea ce am notat prin pîndă, prin deschiderea intempestivă a unor uşi, prin urmăriri; nu am cerut nimănui declaraţii, nu am forţat confidenţe, nu am aprins cărbunii nici unei bîrfe, nu am colportat ceea ce semăna cu acestea. Iar dacă prin parti-pris-uri se înţelege „vînarea” cu obstinaţie a ceva sau a cuiva, acest lucru nu l-am practicat nicicînd. În „lucrarea” mea am folosit numai „material” ofertat, nimic top secret, strict particular, privat, intimitate nudă. Apropo de „intimităţi”, pînă să ajungă la mine, multe din cele pe care le „divulg” se plimbau pe stradă! „Conţinuturile” deci nu-mi aparţin, n-am inventat nici o părticică din ele. Secretar al celorlalţi, le-am reţinut şi le-am transcris cu fidelitate, pro memoria, iar acum le restitui, cu stilizările de rigoare, prin citate. Mai adaug că, la transcriere, chiar şi notele făcute noaptea au fost curăţate de întuneric, surdinizate atunci cînd aveau o alură prea accentuată, nervoasă.