Despre Ion Luca (II)

Epigramistul

În epoca interbelică, majoritatea profesorilor şi avocaţilor, ba şi unii dintre funcţionari ştiau să facă epigrame, pe care, nu o dată, le întrebuinţau ca arme în bătăliile politice. Pluripartidismul îi separase. Trebuiau să arunce săgeţi în mai multe direcţii şi în acelaşi timp erau nevoiţi să primească lovituri din mai multe părţi. Fruntaş averescan (pe 13 aprilie 1923, la Adunarea Generală a Partidului Poporului din Judeţul Bacău, fu ales membru în biroul şi comitetul judeţean definitiv, ca secretar general), Luca o făcea prin gazeta grupării: „Oituzul”.

Ochea bine, dar n-avea suficient umor. Iată trei din împunsăturile sale, date în nr. 4-5, din 27 mai 1923: 1) „Informaţie belicoasă în «România nouă»// Ţara îşi va găsi Bacăul!/………./ Sub mese la Sichitiu (un restaurant în care se organizau cele mai multe întruniri şi banchetele politice locale – n.m.)/Avu loc descălecatul/Marelui partid Maniu”.  2) „«Prin noi înşine». Naţionalismul lui Sakellary// Dacă-n hală peşte proaspăt/ Românesc n-o să aflaţi,/ E că don Primar vrea musai/ Numai ţîri să consumaţi”.  3) „Partidul «Naţionalist-Democrat» din Bacău// În partid copiii s-au strîns la un loc/ Ca să-şi poată şterge…/ Nasul reciproc”. O a patra epigramă din acest „grupaj” îl viza pe un coleg de la Liceul Ferdinand I: „«Literatură şi civilizaţie»/ Curs la Ateneu de C. Codreanu //Don Codreanu ne vorbeşte/ Pe scenă la Ateneu/ Tocmai ce ne dovedeşte/ Că nu face în liceu”.

Luca fu atacat atît pentru epigrame, cît şi pentru cea mai neaşteptată (pe atunci) dintre activităţi la un preot: sportul. „S.Sale Dr. Ion Luca/ Sportman/ D-sa a patronat deunăzi un match de foot-ball între echipele «Cireşoaia»-Bacău şi «Tricolori»-Ploieşti.// Că le învîrte toate celea/ Ştie lumea; dar halal!/ Avocat, profesor, preot/ Şi mai joacă şi… foot-ball!. Şi: „S.Sale Dr. Ion Luca/ Epigramist la ziarul «Oituzul» şi preşedintele societăţii de sport «Cireşoaia» (denumire menită să amintească luptele eroice desfăşurate aci în Primul Război Mondial – n.m.)// De eşti slab în epigrame/ Şi de versul tău e mort,/ Eşti de vină, tu, părinte,/ Că te ţii numai de… sport”. Parcă nemulţumit de cele spuse pînă acum, adversarul se mai întoarce o dată asupra lui: „Şi dacă n-ai încă la sport/ Diplome de pus în rame,/ Eşti de vină tot, tu, popă,/ Că te ţii de… epigrame.” (v. Orion, „Tolba cu săgeţi”, în „Viitorul neamului”, 4, nr. 78, 14 aprilie 1923, p. 3). „Viitorul neamului” era foaia organizaţiei liberale.

Politicianul va fi încondeiat în mai multe feluri. Într-o cronică rimată (unde-i singurul nominalizat dintre politicienii locali), de pildă, sub înfăţişarea de oportunist: [...] „În urbea noastră e mai rău,/ Căci fiecare-şi face planul/ Să dobîndească la Bacău/Ciolanul.// Vezi liberalii stînd la sfat,/ Îngălbeniţi cum e şofranul,/ Mirîndu-se cum le-a scăpat (veniseră la putere ţărăniştii – n.m.)/ Ciolanul.// Don’ Doctor Luca îmi zîmbi,/ Zicînd că fac pe-averescanul,/ Căci cei cu cioc (fostul diacon purta aşa ceva – n.m.) vor ciuguli/ Ciolanul.//…// Programe? Fapte? Lucruri seci!/ La toţi e-acelaşi talismanul/ Şi-acela el va fi în veci:/ Ciolanul.” (Alfa, „Ciolanul”, în „Bacăul”, nr. 38, 10 noiembrie 1928, p. 1)

Mai tîrziu, pentru că nu era dintre cei lesne accesibili, Luca nu va scăpa nici ca scriitor de şicanele epigramiştilor. În Măşti de mucava (1938), I. Voledi îl atinge astfel: „Părintelui Ioan Luca, autorul «Rachieriţei»// «Rachieriţa» ta a fost/ O minunăţie/ Cititorii au dormit/ Ca… după beţie!” (p. 15). O „înţepătură” îi administrează şi Saru (Sandu Russu): „Dramaturgului Ioan Luca// Un cetitor ce, păcălit,/ S-a întîmplat şi l-a citit,/ Atît putu să mai exclame:/ «Piesele lui… cu drept, sînt drame!…»” (Saru, „Înţepături”, în „Curentul Bacăului”, 7, nr. 303, 3 iulie 1939, p. 1)

Un incomod

Individualitatea puternică, cu titluri peste titluri şi un incomod activism de tip factotum, Ion Luca deranja şi printr-o atitudine de superioritate, adesea ostentativă, probabil, lucru ce contrasta în ochii tuturor cu prima sa calitate, cea de preot. (În afară de asta, să nu uităm, sîntem în provincie, unde nu prea e loc de vanităţile altora!) Neîndoielnic însă, el era un mare orgolios. De aceea a provocat iritare în toate mediile prin care a trecut, dar mai ales printre avocaţi. Ca să-l pună la punct, unul din ei l-a atacat cu maximă virulenţă: vezi Al. Cor., „Domnul Doctor Ion Luca”, în „Bacăul”, 5, nr. 31, 23 septembrie 1928, p. 1.

Bine scris, o „aqua forte” reuşită, pamfletul conţine un mănunchi de acuzaţii şi insinuări care, interpretate adecvat, ar putea fi utile pentru cineva ce ar vrea să descifreze evoluţia şi psihologia omului şi creatorului, unul nu prea darnic în declaraţii şi mărturisiri, dimpotrivă, mai degrabă, secret. Întîi portretul: „Iată-l (…) în fotografie ca şi în realitate, cum cultivă, în amănunt, arta de a părea ceea ce nu e, cu ambiţiunea reţinută de a ajunge unde nu merită; costum negru sui generis, compus din scurteică popească, retezată pe la genunchi şi tăiată la spate, cu gulerul nespălat, ascunzînd o batistă pusă în patru în jurul gîtului, ca la internat; capul încadrat cu o bărbuţă, tuşinată, de rabin tînăr, musteaţa retezată ţepos, părul dat peste cap în şuviţe dezordonate, iar în orbitele-i de Rasputin (de seducător fatal – n.m.), doi ochi holbaţi aruncă priviri insinuante şi lacome, în căutarea unei victime pentru colloqui(i) «academice»”. Egomania sa s-ar fi manifestat – ştie pamfletarul – încă din clasa I de liceu, cînd, încontrîndu-se cu colegii şi cu profesorii, a fost poreclit „Luca ţicnitul”.

Intrarea şi ieşirea din cinul preoţesc sînt „explicate „ astfel: „Iată deci pe Doctorul Luca, după ce în timpul războiului a suferit umiliri nespuse, curăţind în tăcere ţucalul bolnavilor prin spitale, îmbrăcînd haine de diacon şi ridicînd glasul, ca un al doilea Chrisostom, în catedrala Bacăului (unde, reamintesc, a ţinut mai multe conferinţe – n.m.), uimind evlavioasele babe cu gestul său larg, mesianic, şi cu frazele sale bombastice, impregnate (sic!) de cioburi de idei socialisto-filosofico-religioase.//Dar într-o zi, autorităţile bisericeşti constatară că diaconul păcătuieşte din multe puncte de vedere, atît contra dogmelor, cît mai ales contra disciplinei bisericeşti şi îl evacuară din tagmă. Diaconul părăsi rasa cu sufletul liniştit, ca actorul concediat din trupă, care-şi caută flegmatic alt costum şi un alt angajament. Chrisostomul zgomotos deveni, astfel, profesor şi avocat.

La Liceu fu „ocolit” de profesori: aceştia „nu puteau rezista dezechilibratului geniu rătăcit”. „Putu (însă) să-şi exercite teroarea culturală la şcolile secundare de fete”. (Nimic neobişnuit ca, în polemici, meritele să fie răstălmăcite, transformate în opusul lor!)

Şi mai puternică a fost solidaritatea împotriva sa în baroul local, unde aproape toţi s-au înţeles să-i blocheze avansarea: „Intrat de vreo cinci ani în viaţa judecătorească locală, morga ridicolă a «doctorului» (titlu care nu prea le dădea pace celor ce nu-l aveau – n.m.) se lovi de talentul şi ştiinţa de fiecare zi a justiţiei – magistraţi şi avocaţi – ţintuind pe megalomanul reclamagiu la poarta valorilor, prin care n-a putut strecura înăuntru, pînă astăzi, nici măcar un deget. Căci din nenorocire, pentru el ca şi pentru alţii, diplomele dau drept numai de înscriere la barou, iar pîinea şi meritul se capătă numai prin muncă, experienţă, capacitate şi talent. Pledoariile pline de incoherenţă şi absurd ale «Doctorului în drept» n-au putut opri pînă astăzi atenţia magistraţilor şi colegilor, care l-au lăsat tot stagiar, unde – se pare – va rămîne definitiv repetent, să împletească cosiţă albă!”

Inevitabil, pamfletarul „trage” şi în politician: „În politică, Doctorul Ion Luca, utilizînd înclinaţii diavoleşti, s-a făcut confidentul organizaţiei averescane şi aşteaptă, contra tuturor, ciolănaşul puterii”. („Contra tuturor”, adică şi a celor din propriul partid, fiindcă, peste două luni, ziarul va scrie: „Pînă în prezent, toţi corifeii averescani au căzut de acord asupra punerii pe listă a D-lui Prof. C. Damian, figură distinsă şi proeminentă din toate punctele de vedere. Cu aceasta, se înlătură însă candidatura D-lui Ion Luca, care ameninţă cu demisia dacă i se refuză loc pe listă”. v. Report., „Anchetele noastre. Situaţia politică”, în „Bacăul”, 5, nr. 39, 18 nov 1928, p. 4)

Lovitura finală, de înfierare şi excludere, e concentrată în această frază cu rol de concluzie: „Sub pojghiţa titlurilor, acest personaj întunecat care cînd rîde în realitate rînjeşte, jumătate om, jumătate popă (sic!), măsurat şi liniştit în aparenţă, dar cu Belzebuth sub piele, reprezintă un punct patologic în societate”. Autorul e convins că „spiritul permanent de negaţie ce-l domină, îl califică de fiu al întunericului şi agent al lui Ahriman”.

Fapt divers

Întîmplarea a avut loc după unsprezece ani de la pamflet. Acum a fost muşcat de-a binelea, nu de colegi, ci de cîinii unui casap.

„În seara de Duminică spre Luni, pe cînd se ducea la gară pentru a lua trenul spre Bucureşti, unde se va reprezenta în curînd una din lucrările sale dramatice, dramaturgul Dr. I. Luca a fost atacat de cîinii casapului evreu Leibu Pelmuter, care vagabondau pe străzi.

Cîinii s-au repezit cu atîta putere asupra Dr. Luca («un domn mare şi voinic», într-un comentariu paralel – n.m.), încît cu toată rezistenţa sa a fost trîntit la pămînt. S-a apărat cu servieta şi cu haina care i-au fost sfîşiate. A strigat, dar fiind noapte, ajutorul a sosit tîrziu. Cîinii continuau atacul asupra sa, încît a fost nevoit să-şi apere cel puţin faţa. Cîinii au lăsat în corpul victimei numeroase muşcături. Sînt vreo douăzeci pe piciorul drept şi aproape (tot) pe atîtea. E muşcat de asemenea la mîini.

Desigur că nu a mai putut pleca la Bucureşti, unde îl cereau interesele. A spălat rănile imediat cu spirt şi apoi s-a dus la spital.

Cazul a fost reclamat la parchet, s-a făcut actul medico-legal necesar iar Dr. Luca s-a constituit în parte civilă.

Urăm Dr. Luca grabnică însănătoşire, iar casapului o condamnare exemplară”. (v. „Pericolul cîinilor”, în „Moldova”, 1, nr. 21, 3 octombrie 1937, p. 4)

„Reputatul nostru concetăţean”

Succesele literare au modificat radical, în deceniul al patrulea, percepţia băcăuanilor asupra „Dr. Luca”. „Agentul lui Ahriman”, din pamfletul citat, va deveni, pe rînd, „cunoscutul publicist din localitate”, „reputatul nostru concetăţean”, „o cunoscută şi însemnată figură băcăuană”, „fiu ales” al oraşului, „autentic creator de artă românească”. Începînd din 6 noiembrie 1933, cînd „Bacăul” informează despre intrarea la tipar a tragediei în versuri „Icarii de pe Argeş” şi a încluderii în repertoriul Teatrului Naţional din Bucureşti a piesei „Iuda” (a cărei premieră va avea loc pe 19 martie 1934), presa locală a înregistrat aproape toţi paşii săi spre notorietate. În acelaşi timp şi o parte din ce în ce mai largă a publicului se ataşează de el, cum rezultă şi din notiţa următoare: „Miercuri 25 mai (corect: aprilie) crt., s-a jucat la (sala) «Mărăşti» piesa «Iuda», lucrarea părintelui I. Luca, în colaborare cu G. Ciprian. Opera meritorie a concetăţeanului nostru s-a bucurat de o bună primire din partea spectatorilor. Publicul a făcut o frumoasă manifestare autorului şi artiştilor, la finele actului al II-lea, în care artistul Ciprian a avut o splendidă creaţie. Succesul moral al autorului s-a evidenţiat chiar în oraşul său natal (sic!)”. („Informaţiuni-Diverse”, în „Bacăul”, 12, nr. 329, 30 aprilie 1934, p. 4) Piesa a întîmpinat însă – fapt mai puţin cunoscut – rezistenţă din partea unor oameni importanţi ai Bisericii. Fără ai numi pe autori, arhimandritul Scriban s-a ridicat împotriva jucării ei pe scena Naţionalului bucureştean: „Este în folosul sufletului acestui neam – întreba el – ca Iuda să fie scos din lumina în care ni-l arată Evangheliile, pentru a-l pune într-o lumină dulce? Aceasta o fac acum bolşevicii,  o fac toţi cei ce urăsc pe Hristos, care caută toate temeiurile de a mînji curăţia lui”. (v. „Închinătorii Iudei”, în „Viitorul”, 22, nr. 16, 15 aug 1934, p. 3-4)

Cînd Luca devine un autor căutat, simpatiile faţă de al cresc şi mai mult. O dovadă în acest sens o constituie scurtul reportaj publicat după premiera clujeană a piesei „Morişca”:

„Am anunţat la timp (în „Bacăul” din 15 martie – n.m.) succesul concetăţeanului nostru dr. I. Luca, care, caz unic în ţara românească, a reuşit să înscrie trei lucrări dramatice, în repertoriul celor trei teatre Naţionale pe care le avem în ţară.

Prima din ele care a văzut lumina rampei a fost comedia «Morişca», a cărei premieră a avut loc joi 1 aprilie. O sală arhiplină, care număra tot ce are Clujul mai distins, a ţinut să ia parte la acest spectacol ce se anunţa excepţional. Într-adevăr, aşteptările n-au fost dezminţite. Aplauze la scenă deschisă, chemări repetate la rampă şi ovaţii entuziaste au salutat acest mare succes dramatic, cu care autorul lui «Iuda» a reuşit să se impună pe scena Naţionalului clujean.

Un grup de intelectuali locali (băcăuani n.m.), admiratori ai d-rului Luca, care l-au însoţit la premieră, au fost direct impresionaţi de calda manifestaţie de simpatie făcută autorului «Morişcăi». E un succes care consolidează o carieră şi a cărui strălucire se răsfrînge şi asupra tîrgului nostru.

Felicitîndu-l pe dr. I. Luca, ne însuşim dorinţa unanimă a intelectualităţii locale, rugîndu-l să facă demersurile posibile ca să aducă «Morişca» în turneu la Bacău.

Pe cînd data spectacolului?” („Un succes cu răsunet”. D-l dr. I. Luca ovaţionat pe scena clujeană, în „Bacăul”, 15, nr. 811, 12 aprilie 1937, p. 1)

Acelaşi sentiment de mîndrie că „dr. Luca” e băcăuan se străvede şi în notiţa referitoare la premiera piesei «Femeia Cezarului» (v. „Bacăul”, 18, nr. 1145, 9 iunie 1940, p. 2): „Comisia pentru premierea celei mai bune piese româneşti reprezentată în ultima stagiune pe scenele Naţionale, a acordat premiul de 100.000 lei d-lui Ion Luca, autorul piesei «Femeia Cezarului». Comisia a fost prezidată de d. Ion Marin Sadoveanu, subsecretar de Stat, asistat de d. Liviu Rebreanu, I. Petrovici etc. Această încununare a operei dramatice a d-lui I. Luca, care se răsfrînge firesc asupra Bacăului, îl aşează definitiv pe linia autenticilor creatori de artă românească”.

Ultima conferinţă

Duminică 12 martie 1944, în sala „Mărăşti”, Luca a ţinut ultima sa conferinţă (cu bilete) în Bacău: „Drama credinţei”. (v. „Moldova”, 6, nr. 283, 13 martie 1944, p. 2)

Constantin CĂLIN