Prin subteranele dostoievskiene

Iaduri şi raiuri

Ion Mânzat, caracterizându-l pe Dostoievski drept „un proroc întors din iad”, crede că iadul dostoievskian „este compus din patru iaduri conexe” (Psihologia creştină a adâncurilor. F .M. Dostoievski contra S. Freud, Editura Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti, pag. 54). Primul iad ar fi subterana, ocna ca temniţă (exterioară şi interioară). Al doilea iad este nevroza, boală care l-a torturat pe scriitor toată viaţa. Ruleta, patima vieţii sale, este iadul al treilea. Ultimul iad, amplificat şi de epilepsie, a fost sentimentul perpetuu de vinovăţie, sentiment arhetipal al fiinţei umane, dar amplificat la Dostoievski din cauza unei sensibilităţi ieşite din comun.

 Credem că există, cel puţin, încă un iad dostoievskian, cel pe care ni l-a caracterizat admirabil stareţul Zosima: „Ce este iadul? Şi cuget în sinea mea: «Este suferinţa de a nu mai putea să iubeşti!»” (Dostoievski, Fraţii Karamazov, Editura Leda, Bucureşti, 2005, pag. 471). Suferinţa de a nu mai putea să iubeşti este, probabil, cea mai groaznică dintre infirmităţile spiritului. O infirmitate pe care, ce-i drept, nu o are Dostoievski, dar mulţi dintre eroii lui, „suboamenii”, o au… Dostoievski a evadat mereu şi sublim din aceste iaduri conexe. Uneori i-a ajutat şi pe unii dintre eroii săi, gen Raskolnikov, să evadeze.

Credem că există şi cel puţin patru raiuri dostoievskiene conexe: credinţa, iubirea, suferinţa, speranţa. Dostoievski a evadat fericit în raiul credinţei, nu doar prin faptul că şi-a făcut din apărarea spiritului ortodox un ţel în viaţă, păcătuind uneori cu exces de zel faţă de catolicism, de pildă, dar şi prin zămislirea unor eroi precum Aleoşa sau stareţul Zosima. Sufletul său se prelungeşte în cel al eroilor săi. Fiinţa sa cunoaşte bucuria întâlnirii cu Dumnezeu, dar şi zbuciumul întâlnirii. Paul Evdokimov amintea de faptul că Dostoievski a căutat toată viaţa lui, cu pasiune, să-l descifreze pe om şi la sfârşit a ştiut să citească în om numele lui Hristos… A coborât în infernul acestei lumi, a căutat şi L-a întâlnit acolo pe Hristos… În cruce el a sesizat scara lui Iacob pe care coboară, la întâlnirea cu omul, îngeri şi Domnul îngerilor… În „Legenda Marelui Inchizitor“ („Fraţii Karamazov“), Dostoievski sugerează că religia libertăţii constă în a merge pe urmele Mântuitorului Hristos, a crede în acesta. Convertirile personajelor sunt aproape mereu spontane. Acestea apar după ce sufletul le este răvăşit de furtuni. Ofiţerul Zinovie, de pildă, se pocăieşte într-o dimineaţă de iunie, când, deschizând fereastra, observă verdele orbitor de frumos din grădină, aude ciripitul păsărelelor şi simte căldura soarelui ce răsărea. Bucuria naturii contrastează însă cu negura spiritului său, răvăşit de remuşcări, întrucât îl bătuse pe Afanasie, ordonanţa. Zinovie se căieşte, plânge cu lacrimi, îi cere ordonanţei, îngenunchind înaintea sa, îşi dă demisia şi se călugăreşte, ajungând stareţul Zosima, cel în sufletul căruia Dostoievski aşează dragostea, blândeţea, bucuria. Despre Aleoşa Karamazov, personaj al desăvârşirii creştine, s-a spus că este speranţa dostoievskiană a viitorului creştinismului. Nichifor Crainic spunea că „Aleoşa este realismul creştin pe două picioare”. El vrea să trăiască pentru nemurire, nu acceptă compromisuri, jumătăţi de măsură. Pentru noi, Aleoşa este mai mult decât întruchiparea credinţei; el este inocenţa credinţei. Sonia, anulându-se ca om, se jertfeşte pentru familie, pentru Raskolnikov. Aidoma Mariei Magdalena, urcă pe o Golgotă care-i aduce izbăvirea. Raskolnikov, până şi Raskolnikov, cel curtat de viziunea supraomului, îi recunoaşte superioritatea. Credinţa a ajutat-o ca depravarea să nu-i ajungă şi în suflet. Ocnaşii, chiar şi ocnaşii, o salutau ca pe o sfântă: „Măicuţă Sofia Semionovna, măicuţa noastră scumpă şi dragă!” Dacă măcar universul clerului contemporan ar avea chipul aidoma sufletului unui Zosima sau Aleoşa…

Nu există, probabil, decât varianta iubirii shakespeariene, Romeo şi Julieta (pragmatică, romanţată, sfidând suferinţa, îmbrăţişând abandonul), pe post de… concurent la „portretizarea” raiului iubirii de către acelaşi părinte Zosima, cel care ne îndeamnă să-i iubim chiar şi pe ticăloşi: „Fraţilor, nu pregetaţi, cuprinşi de spaimă în faţa ticăloşiei oamenilor, iubiţi-i aşa ticăloşi cum sunt, căci astfel iubirea voastră va fi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, ridicându-vă pe culmea cea mai înaltă a dragostei pământeşti. Iubiţi toată plăsmuirea Ziditorului acestei lumi, în întregimea ei, precum şi fiecare grăunte de nisip în parte. Cătaţi cu drag la fiecare frunzuliţă, la fiece rază de soare. (…) Iubind, veţi înţelege taina divină ce se ascunde în toate şi desluşind-o o dată pentru totdeauna, cu fiecare zi vi se va arăta tot mai lămurit () Iubiţi dobitoacele: către ele şi-a îndreptat Dumnezeu mai întâi gândul şi le-a hărăzit o bucurie senină. Nu le-o stricaţi şi nu le chinuiţi, feriţi-vă să le răpiţi bucuria de a trăi, spre a nu sta împotriva celor lăsate de Dumnezeu (…) Iubiţi, mai cu osebire pruncii, căci şi ei sunt fără prihană, ca îngerii din cer, şi trăiesc pentru a ne umple sufletul de duioşie şi pentru a ne curăţa inimile păcătoase, luminând asupra noastră ca un semn ceresc”(Ibidem, pag. 465-466). Dostoievski, prin acelaşi Zosima, însă avertizează: „Întâmplător poate iubi oricine, chiar şi un nelegiuit!” (Ibidem, pag. 467). „Dragostea întâmplătoare, de o clipă, nu preţuieşte nimic, căci, de vrei să iubeşti, se cade să iubeşti până la sfârşitul zilelor tale” (Ibidem, pag. 467).

Disperarea dostoievskiană, de tip kierkegaardian, este atenuată de luminile speranţei, care se înfrăţeşte cu iubirea şi credinţa. Credinţa te poartă prin meandrele dragostei, dar este permanent lovită de „culmile disperării“. „Neclintit, zice Zosima, fii în credinţa ta până la capăt, crede chiar dacă oamenii de pe pământ s-ar fi lepădat de credinţă şi numai tu, unul, ai păstrat candela nestinsă, aducând prinos şi dând laudă lui Dumnezeu, tu, unul, ce-ai umblat până la urmă pe cărările lui” (Ibidem. pag. 470). Speranţa este cea care ne energizează mereu pentru a ne atinge ţintele. „Nu lăsaţi să vă biruie deznădejdea, feţii mei!” (Ibidem, pag. 457), adaugă Zosima. Sonia, care-l poară pe Raskolnikov pe purificatorul drum al Golgotei, are ca aliaţi credinţa, dragostea, dar şi speranţa. Descriind cumplite încercări, Amintirile din Casa morţilor nu a fost totuşi o carte iremediabil pesimistă, deoarece condamnaţii săi nu pierduseră orice speranţă. În mulţi dintre ei continua să ardă sau să pâlpâie măcar flacăra unui crez viu. Infernul de acolo fusese mai degrabă un purgatoriu, el putea fi astfel privit în perspectiva veşnicei existenţe umane, ţesută din căderi şi înălţări. Sau invers: însăşi conştiinţa acestei perspective îi împrumutase trăsăturile intermediare ale purgatoriului şi insuflase speranţa înnoirii. Unul dintre eroi ne spune, cutremurător, că omul neînsufleţit de nici un ţel, de nicio speranţă, se preschimbă adesea într-un monstru. Alexandr Petrovici Goreancikov, sub identitatea căruia îl ghicim pe ocnaşul Dostoievski zice: „Îţi întorci privirile în viitor şi încerci să te vezi ieşind din temniţă. Şi când se va întâmpla aceasta? Te vei întoarce oare vreodată pe meleagurile de unde ai plecat? Şi tot gândindu-te aşa, nădejdea ţi se înfiripă din nou în suflet” (Dostoievski, Amintiri din Casa morţilor, Editura Leda, Bucureşti, 2005, pag. 255). Chiar şi în sufletul bântuit de mari stihii al lui Ivan se cuibăreşte o speranţă: „Ascultă, Aleoşa, rosti Ivan cu fermitate (…). E destul să ştiu că exişti undeva pe lume, ca să nu-mi fie lehamite de viaţă”(Ibidem, pag. 384).

Suferinţa nu este din vina lui Dumnezeu, ci este urmarea tragică şi dureroasă a păcatului. Dar Dumnezeu poate face ca şi suferinţa să fie întoarsă spre binele nostru, atunci când îi dăm un sens. Stareţul Zosima este întruchiparea sfinţeniei, a adevăratei vieţi creştine care are drept virtuţi libertatea, bucuria, iubirea, simplitatea, discreţia, smerenia, toate acestea opuse „virtuţilor“ sfântului de paradă, ascetului fals care este călugărul Ferapont: „Primeşte şi îndură suferinţa fără să cârteşti, şi inima ta se va îmbuna, vei înţelege că numai tu porţi cu adevărat păcatul, de vreme ce, ca unul care-ai rămas neprihănit, aveai îndatorirea să luminezi calea celor rătăciţi şi n-ai făcut-o.” Iov, biblicul Iov, prin suferinţa sa – născută din credinţă, iubire şi speranţă – demonstrează că este virtuos. Raskolnikov nu putea străbate purificatoarea cale a Golgotei fără să-şi asume suferinţa. Şi „omul din subterană”, de pildă, este eroul care face un veritabil elogiu al suferinţei privită ca şansă autentică de evadare în imperiul libertăţii absolute: „Şi totuşi sunt convins că omul n-ar renunţa niciodată la suferinţa adevărată, adică la distrugere şi haos. Suferinţa – păi ea e singurul mobil al conştiinţei noastre” (F. M. Dostoievski, Însemnări din subterană, în Jucătorul şi alte microromane, Editua Polirom, Iaşi, 2003, pag. 65). El caută suferinţa cu o voluptate aproape bolnăvicioasă: „Am început să-l invidiez pe domnul aruncat pe fereastră şi invidia era atât de mare, încât am intrat în cârciumă (…) <<Poate am norocul, pasămite, să mă iau şi eu la bătaie şi să fiu azvârlit pe fereastră” (Ibidem, pag. 80). Nevoia de a trăi lângă prăpastia suferinţei sfidează orice riscuri: „Voi fi arestat, judecat, dat afară din slujbă, băgat în închisoare, trimis în Siberia cu domiciliu forţat. Puţin îmi pasă!” Suferinţa sa îşi are sursa şi în autoflagelare: „M-am privit întâmplător în oglindă. Faţa mea răvăşită mi se păru teribil de respingătoare: palidă, rea, abjectă, cu părul vâlvoi. «N-are decât, mă bucur, mi-am zis, chiar mă bucur că o să mă găsească dezgustător; asta îmi face plăcere»” (Ibidem, pag. 121). Monopolul suferinţei e un proiect la care trebuie mereu cugetat, pentru că, în cele din urmă nu putem evita interogaţia interogaţiilor: „Chiar aşa: acum, din partea mea, pun o întrebare superfluă: ce-i preferabil – fericirea ieftină sau suferinţele sublime? Ei, ce-i preferabil?” (Ibidem, pag. 165). În acest univers nu-i de mirare că ghiceşti pe chipul „omului din subterană” fericirea, atunci când îl auzi spovedindu-se: „Niciodată n-am mai îndurat atâta suferinţă şi atâtea păreri de rău…” (Ibidem, pag. 165).

Am realizat un exerciţiu interesant pe şantierul dostoievskian al… raiurilor, încercând să aflu de câte ori apar în Crimă şi pedeapsă şi Fraţii Karamazov cuvintele credinţă, iubire, suferinţă şi speranţă, cu derivatele lor. Pentru Crimă şi pedeapsă, inventarul nostru lingvistic poate fi sintetizat astfel: iubire, 85 de ori; credinţă, 52 de ori; suferinţă, 82 de ori; speranţă, 27 de ori. În Fraţii Karamazov am găsit următoarele apariţii: iubire, 483; credinţă, 225; suferinţă, 189; speranţă, 39 de ori.

Ion FERCU