„Filosofia” lui I. L. Caragiale

Nu cred că I. L. Caragiale este filosof prin ceea ce a scris, dacă ne raportăm, cum e firesc, la canoanele care stabilesc ce este sau cel puţin ce poate fi, după tradiţie, filosofia. De fapt, nici după înţelesul obişnuit al cuvântului, nici după cel „tehnic”, sugerat mai sus, nu cred sa fie filosof I. L. Caragiale. După înţelesul obişnuit, filosof este, printre altele, cel care, aşa cum spunea Aristotel, ştie totul, fără a avea cunoştinţa fiecărui lucru, faptă, gest etc. în parte. Or, Caragiale mai degrabă ştie despre lucruri, fapte, gesturi ca atare, directe, în ceea ce sunt ele în lumea noastră, în felul în care se arată pentru noi şi în acela în care ele participă la un anumit mediu public; ştim cu toţii că îi displăcea exerciţiul generalităţilor, al schemelor, contemplarea scheletelor. Tehnic, filosof este cel care îşi pune întrebări „teoretice” şi care, prin răspunsurile oferite, îşi aşează discursul sub regulile care definesc filosofia de vreo două milenii şi jumătate: ridicare de la imagine (reprezentare) la concept, căutare metodică a adevărului, argumentarea unei teze care vizează universalul, absolutul, desăvârşitul, necondiţionatul, re-facere conceptuală a lumii etc. Or, cum ştim, Caragiale a privit – uneori cu uimire, alteori cu deplină certitudine – obişnuinţele, dar şi încercările neprevăzute ale vieţii, slăbiciunile, însă şi puterniciile omeneşti, metehnele, dar, totodată, înzestrările oamenilor în carne şi oase, aşa încât, „lucruri” atât de neobişnuite pentru aceştia, precum universalul, absolutul, desăvârşitul, necondiţionatul, l-au interesat numai în măsura în care păreau a fi de interes pentru oamenii de care el avea grijă (literar!).

Dar ar putea fi socotit filosof şi Caragiale. Dacă, să zicem, ţinem ca această calitate să fie distribuită oricărui „om important” al culturii noastre în alte orizonturi decât filosofia. Sau dacă am găsi unele atitudini semnificative filosofic, fără a fi totuşi vorba despre condiţiile „teoretice” arătate mai sus. În cazul lui Caragiale, o asemenea atitudine ar putea avea de-a face cu socotinţa sa cu moartea; de fapt, cu viaţa: din preţul dat vieţii se face înţeles şi sentimentul legat de propriul sfârşit. Nu avem a ne îndoi în privinţa chefului său de viaţă; prin urmare, nici de sentimentul senin al sfârşitului propriu, răzbătut, de altfel, în scrieri, prin mijlocirea personajelor, sau în traiul de zi cu zi, prin gesturi, opţiuni, atitudini adânc „personalizate”. Doveditoare sunt, în acest ultim sens, unele mărturii ale celor apropiaţi (ale copiilor, în primul rând: Luca (I. Caragiale), Ecaterina (Logadi) ) despre tensiunea cu care îşi trăia actul creaţiei, nemaiţinând seama de nevoia sa pentru un ritm sănătos al vieţii, nesocotind, până la dezinteres total, binefacerile unui trai comod, nefiind atent cu suferinţele sale etc.; şi toate acestea exersate, cumva, natural; e drept, astfel de momente erau compensate uneori – cum e firesc! – de cele încărcate opus: „bericica, gretărelul şi bârfa literară”. O altă atitudine cu forţă de a legitima statutul de filosof al lui I. L. Caragiale ar putea fi observată şi în câteva reacţii de felul următor: interesul său literar pentru „fenomenul” deschiderii omului (în genere) către lumea sa, ceea ce înseamnă, pentru insul dintr-o bucată, isteţ şi descurcăreţ; apoi, interesul său pentru calitatea lucrurilor de „a fi de lume”, adică după rostul lor pentru toţi oamenii; sau refuzul lucrurilor care nu au de la bun început deschidere către înţelegerea şi motivaţiile „naturale” ale omului, lehamitea faţă de lucrurile contrafăcute, mai cu seamă culturale etc. Fără îndoială, toate cele spuse aici încă nu sunt garanţii satisfăcătoare în favoarea calităţii de filosof a lui I. L. Caragiale. Am putea însă porni de la ele, căutând probe şi mai puternice.

Îmi iau în sprijin, pentru această căutare, faimoasa vizită a sa, din 1896, la Câmpina, vizită plănuită din dorinţa de a obţine de la B. P. Hasdeu răspunsuri la câteva chestiuni la ordinea zilei (culturale).[1] Am în vedere, de fapt, refuzul direct al unei doctrine filosofic suspecte, anume al unei învăţături marcată covârşitor de spiritism, doctrină revelată, cum susţinea amfitronul, pe căi, se-nţelege, spiritiste, de chiar fiica sa dispărută din această lume. În nota autentică a spiritismului – aşa cum acesta era înţeles atunci de spiritiştii-practicanţi înşişi –, Hasdeu îi propune lui Caragiale un fel de iniţiere, de trecere prin câteva experienţe, care nu pot fi consumate decât în anumite condiţii: de aceea i se spune oaspetelui să rămână peste noapte la castel. Acesta, însă, contrar aşteptărilor, se grăbeşte să plece, chiar fără a obţine tot ce plănuise. Să plece pentru a nu înnopta acolo. Se-nţelege, nu ţinea să se vadă plecat atât de teama experienţelor promise (calificate drept „filosofice” de către gazdă), cât de urgenţa „trebilor” de la Bucureşti! Totuşi, refuzul iniţierii întru „noua filosofie” indică o anumită distanţă între dorinţele cultural-ziaristice ale vizitatorului – om cu picioarele pe pământ, iubitor al lucrurilor cu sens şi deschise către lume (lumea aceasta!) – şi condiţia experimentatorului spiritist (şi, după criterii proprii, filosof), specialist, cum spusese cel dintâi cu câţiva ani înainte de vizită, în „ştiinţa limbilor şi învăţătura lui Spiriduş” şi „ilustru limbist”, autor al „Magnum Mophtologicum”.[2]

Până aici, un palid sprijin pentru calitatea de filosof a lui Caragiale. Dar, cum se vede, nu stăm pe loc!

Aventura „filosofică” a lui I. L. Caragiale nu se încheie astfel, nu dă în eşec. Plecat de la Câmpina, se va opri la Ploieşti – unde va înnopta! –, la prietenul său C. Dobrogeanu-Gherea, de la care primeşte, indirect, o lecţie de filosofie – veritabilă revelaţie a unor adevăruri ale filosofiei kantiene – mult mai instructivă pentru el decât ceea ce sconta a primi odată rămas în preajma lui Hasdeu, la castel. Înţelege Caragiale, se pare, aici, la Ploieşti, lângă restaurantul Gării – cel puţin aşa declară dânsul – ce vrea să spună faimosul concept kantian al „lucrului în sine”. Dar în ce fel înţelege? Privind cum este „măcelărit”, cu artă, un viţel. Sub aspect literar, cred că este interesantă analogia dintre lucrul în sine kantian şi straturile de carne tăiate de pe corpul unui viţel, de însuşi criticul şi sociologul prieten, pentru a ajunge la os. Filosofic, se pare, la fel, după cum semnalează însuşi Caragiale: suprafaţa la care se ajunge prin fiecare tăietură (făcută cu artă!) îi sugerează autorului de comedii „lucrul în sine”; dată la iveală de lama cuţitului, suprafaţa care este îndepărtată trece, cumva, în condiţia obiectului cunoscut (cel puţin în sens de posibilitate, adică, am adăuga, cunoscut în viitor măcar de papilele sale gustative), iar următoarea suprafaţă, chiar şi cea a osului, rămâne continuu dincolo de ceea ce este cunoscut: rămâne … lucru în sine!

Eu cred că viziunea aceasta este o glumă filosofică de toată frumuseţea (este, neîndoielnic, artistică!); în ton, de fapt, cu înseşi glumele filosofice moderne scornite de cei care ţin cu orice preţ să înţeleagă filosofia într-un mod direct, „prin intuiţie”, cu deplină certitudine (şi într-un mod complet exprimabil), pornind de la fapte de viaţă aflate chiar şi la îndemâna celor care se aşează civilizat la rând pentru a cumpăra un şniţel din carne proaspătă de viţel. Fără îndoială, între experienţa (fierbinte) promisă de Hasdeu şi revelaţia (la rece) a unui adevăr kantian există măcar o diferenţă de temperatură. Peste toate, ce mai: I. L. Caragiale devine filosof, cel puţin pentru o clipă. Dar se poate menţine cineva mai mult de o clipă în această „poziţie”?

Mai trebuie făcut acum un mic efort de înţelegere a revelaţiei lui Caragiale; şi neapărat prin experienţă directă. Dar pentru aceasta nu cred că putem rămâne fixaţi pe întâmplarea relatată mai sus. Mai degrabă, din ceea ce s-a observat deja, trebuie să luăm în seamă doar un amănunt: sensurile căpătate de suprafeţele lăsate de lama cuţitului în carnea viţelului. Fiindcă, la drept vorbind, astfel de suprafeţe pot fi întâlnite în scrierile lui Caragiale: e drept, nu sunt din carne de viţel, nici din concepte (filosofice), ci din cuvinte, de cele mai multe ori, rostitoare (veritabile cuvinte!). Parcă nicicând nu se încheie travaliul instrumental, în piesele, schiţele, nuvelele sale: continuu, noi suprafeţe; deşi unele dintre aceste scrieri au, neîndoielnic, un final: adică se opresc în tamponul lucrului în sine, al „osului”. Spre exemplificare – semn că şi eu mă aflu de o anumită parte filosofică: se-nţelege, de partea realismului pur-sânge, dobândit fără experienţe dubioase şi nocturne – ne-ar fi de folos, cred, un text tot despre „Magul de la Câmpina”, un text, de altfel, foarte scurt şi, desigur, „realist”: Scandal academic.

Vă este, cred, cunoscută acţiunea; iar dacă nu, bucata literară poate fi citită uşor: doar o pagină! „Ilustrul nostru limbist” hotărăşte – neapărat, ca un moftangiu – să nu mai calce pe la Academie. Revine, totuşi, asupra hotărârii, decis, totodată, să ocupe funcţia de Preşedinte al acestei instituţii. Cum, însă? Cu ajutor spiritist! De altfel, înaintea ultimei hotărâri, aceea de întoarcere la Academie, „s-au consultat spiritele”: al lui Hasdeu şi un spirit adevărat, din acela fără carne şi oase. Din nebăgare de seamă, cel dintâi nu înţelege cum se cuvine un mesaj de la cel de-al doilea; în tot cazul, „limbistul” crede că poate deveni preşedinte al Academiei, dacă se întoarce la şedinţele acesteia (pentru a face „literatură, poezie, basme, mofturi şi limbă, mai cu seamă limbă …”). Şi se întoarce, fireşte! Numai că preşedinte devine d. Bariţ. Iar ilustrul intră din nou în legătură cu spiritul, pe care îl ceartă pentru ceea ce el credea a fi o păcăleală … spiritistă. Vinovăţia pentru speranţa deşartă se dovedeşte a ţine, până la urmă, de înţelegerea greşită a mesajului. Ce urmează? Indignarea perdantului, căruia nu-i mai iese decât o vorbă: „Limba boului e mare, dar – e limbă şi limbă – nu poate face limbistică!”[3]

După toate aceste tăieturi, nu se poate să-i refuzăm lui I. L. Caragiale tocmai statutul de filosof. E drept, un statut dependent sută la sută de propria sa reprezentare asupra filosofiei şi asupra rosturilor acesteia, neapărat legate de felul în care lucrul în sine trece în obiect cunoscut, rămânând, paradoxal, egal cu sine. Dar tocmai acest ultim aspect provoacă senzaţia de inepuizabilitate a „glumei” caragialeşti, pe care o trăieşte cititorul.

Nu poate fi socotită suficientă proba de mai sus privind filosofia lui Caragiale, dacă ea ar fi privită doar dinspre filosofia revelată a lui Hasdeu. Admiţând însă şi criteriile filosoficului aşa cum ele apar la Caragiale însuşi, împlinirea filosoficească a acestuia din urmă este de netăgăduit. Ceea ce înseamnă că cei doi se află în paradigme filosofice radical diferite. Şi cât de bine îi stă unei culturi – în acest caz, culturii române – să îngăduie în locurile sale privilegiate astfel de filosofii, care par a nu avea mai nimic în comun! Aşadar, glumele filosoficeşti ale lui Caragiale şi sensurile filosofice spiritist revelate ale lui Hasdeu ar fi, cumva, intim legate de însuşi modul nostru (românesc) de a fi în lumea culturală. Urmează ca fiecare moştenitor al lor să încerce să se recunoască – sau măcar să se vadă pe sine – colo sau dincolo. Oriunde s-ar vedea, filosof tot ar fi; sau, cel puţin, ar putea fi.

Nu trebuie trecut cu vederea efectul instrumental, practic, al acestei topici culturale, pe care v-o propun aici: în fond, din toată povestea aceasta ne alegem cu un instrument pentru evaluarea propriilor noastre forţe şi aşezări filosofice. Să nu uităm, totuşi, odată reţinută această idee, nici mijloacele care ne-au condus până în acest loc: gluma filosofică de tip caragialesc şi filosofia spiritist revelată de gen hasdeian; în ultimă instanţă, I. L. Caragiale şi B. P. Hasdeu, ca „subiecţi culturali”, filosofici. Cel puţin din acest motiv, filosof nu este doar cel din urmă, ci şi cel dintâi.

Aştept, ca de obicei, noi argumente în favoarea concluziei mele, dar, se-nţelege, şi contraargumente. Căci, se vede deja, am început noi înşine (eu şi dumneavoastră, cititorule) să filosofăm în toată regula, potrivit cutumelor tradiţiei la care participăm. Am putea ajunge şi noi, înaintând astfel, la o adevărată faptă filosofică: întâlnind, prin vreun castel, un spirit iluminant, să hotărâm să înnoptăm alături de el; sau să pricepem, privind la ceea ce se întâmplă în restaurantul vreunei gări, cum carnea proaspătă de viţel, „lucru în sine” la început, devine un banal obiect cunoscut „sensibil”.

Viorel CERNICA