Pledoarie pentru poezie

Dacă logosul divin a creat lumea, trebuie să fi purtat în esenţa sa poezia, frântură de revelaţie a sufletului, cu umbre şi lumini, între neant şi devenire. De aceea poate, încă din zorii culturii universale, expresia desăvârşită a artei devine poezia, ca formă de armonizare a cuvintelor, fie că era vorba de poezia epică (epopeea), de tragedia în versuri sau de lirică. Cu timpul însă, aceste specii literare (epopeea, tragedia) care evocau eroi cu virtuţi ieşite din comun, aureolaţi de nobleţe, au dispărut, pentru că omul s-a îndepărtat de aceste modele…

Chiar dacă tragedia înfloreşte din nou, după aproape un mileniu, prin operele lui Shakespeare sau în clasicismul francez (Corneille, Racine), ea pare impregnată de nostalgia unor valori şi pasiuni copleşitoare pe care omul le-a pierdut, care s-au estompat parcă în secolele care au urmat… Ce mai descoperim azi, când până şi epopeea apare doar sub semnul parodiei, din frumuseţea tragică de altădată? Unde sunt virtuţile de atunci, puterea de sacrificiu în numele unei idei sau al iubirii, conştiinţa datoriei mai presus de toate, setea de adevăr, de bine, de frumos? Omul s-a îndepărtat de propriul său suflet, a uitat de frântura sacră de lumină dăruită de Dumnezeu.

Totuşi, poezia, în expresia sa desăvârşită: lirica, s-a păstrat până astăzi, decantându-se neîncetat, până la eliberarea de orice formă prozaică, în simbolism, de pildă, sau până la convertirea banalului şi a prozaicului în creaţie (în postmodernism). Să fie aceasta o formă de adaptare a liricii la spiritul veacului sau, în zilele noastre, o încercare de reintegrare a poeziei în existenţa cotidiană, condimentată cu ironie, picanterii de fapt divers, o doză de cinism şi un grăunte, două de patetic?

Dincolo de toate aceste schimbări, concesii sau disperate tentative, evident este că poezie se citeşte din ce în ce mai puţin. De ce? Poate pentru că omul, prins în vârtejul unei vieţi cvasirobotizate, a uitat de propriul său suflet, şi-a pierdut capacitatea de a medita, a reflecta, a se căuta pe sine… Poezia este tocmai acest drum pierdut către suflet, îndemn la meditaţie şi oază de linişte şi trăire în tumultul unei lumi mecanizate, un refugiu în sentiment, contemplare, frumuseţe…

Desigur, poezia te poate incita la căutarea unor răspunsuri, poate cuprinde întrebări neliniştitoare, poate aduce revelaţii tulburătoare. Dacă ar fi să ne întoarcem în zorii culturii universale, am descoperi o poezie cu rezonanţe de incantaţie, ca o invocaţie/rugă către zei, în speranţa unei împliniri: „Pe tron de aur, tu, Afrodită eternă,/ frumoasă fiică-a lui Zeus, eu te rog fierbinte/ nu-mi pune în suflet/ amărăciuni şi doruri,/ci ca deunăzi când ai venit ascultându-mi/ din depărtare strigătul meu şi oftatul/ şi părăsindu-ţi mândrul palat de la zare,/ porneai spre mine albă, în carul de aur,–/ ­tu vino iarăşi!/  Frumoase păsări repezi, la car văzusem/ cum te duc spre noi, cu bătăi de aripi./ Ce repede zburau. Tu, de trei ori slăvită,/ cu chip zeiesc, ales, ai surâs către mine,/ m-ai întebat ce am de te chem întruna/ şi ce vrea, turburat, zbuciumatu-mi “[i]

Dacă pentru Sappho, renumită poetă a culturii antice greceşti, numită de însuşi Platon „cea de-a zecea muză“, poezia (Imn către Afrodita) devine strigăt pasional, comunicare cu zeii sau poate cu forţele lăuntrice prin care iubirea trumfă, într-o viziune a sublimului (zbor şi ardere incandescentă), pentru Catullus, poet al culturii antice latine, poezia capătă sensul reflexiv al unei priviri către sine, sub semnul unei tulburătoare revelaţii: „Urăsc şi iubesc. Cum vine asta, poate mă-ntrebi./ Nu ştiu: însă o simt şi mă sfâşii.“[ii]

Uneori, poezia devine povestea unei vieţi întregi, a unei aventuri existenţiale care topeşte în sine toate căutările, rătăcirile, speranţele, spaimele şi păcatele unei vieţi, cu înălţările şi căderile sale, ca în cazul renumitului poet medieval François Villon. E de ajuns să ne amintim de celebrul său vers „Mais ou sont les neiges d’antan?“(„Dar unde sunt zăpezile de altădată?“) ca să înţelegem nostalgia sfâşietoare a clipelor pierdute pentru totdeauna, a unei luminoase inocenţe, a unei străluciri pe care nu o mai putem regăsi decât prin amintire…

Prin poezie, ne putem imagina desăvârşirea, învăluind în aură sacră un chip, o făptură, aşa cum o face Dante Alighieri, evocând-o pe Beatrice: „Atât de dulce şi de castă-apare/ Stăpâna mea, când lumii se arată,/ Că limba amuţeşte-nfiorată/ Şi ochiul nu-ndrăzneşte s-o măsoare./ Veşmânt de blândă umilinţă are,/ Deşi, în mers, se simte lăudată;/ Pământului, minune-nvederată,/  Din ceruri pare, lină, să pogoare. / Privirile desfată şi alină,/ Încât din ochi, dulceaţa-n suflet rece,/ Şi n-o-nţelege cel ce n-o încearcă;/ Un duh uşure de pe buze parcă/ I se desprinde-n zbor şi se petrece/ Spre inimă, spunându-i blând: Suspină.“[iii] Astfel, prin poezie, acest ideal de feminitate capătă strălucirea eternităţii, învingând timpul; Beatrice devine călauza lui Dante prin Paradis, în acea  tulburătoare epopee a setei de mântuire, Divina Comedie, amestec de poezie, tragedie, istorie, mit şi adevăr existenţial, cutemurător periplu în lumea păcatelor şi a ispăşirilor noastre. Doar poezia are puterea de a revela, în străfulgerări de viziuni metaforice, sfâşierile sufletului în arderea păcatelor:„Iar din înalt ningea cu fulgi de foc/ domol şi lin pe umbrele culcate“; „Şi prinse parcă-ntr-un sălbatic joc,/ bietele mâini nu pridideau s-alunge/ când ici, când colo scamele de foc“.[iv]

Poezia nu înseamnă însă doar pătrunderea în tenebrele sufletului, ci şi  căutare a unor adevăruri profunde. Toate marile întrebări existenţiale au fost exprimate în poezie. Cea mai răvăşitoare este legată de sensul fiinţării noastre, de conştiinţa sfârşitului implacabil, de hamletiana dilemă: „A fi sau a nu fi: iată-ntrebarea,/ Mai vrednic oare e să rabzi în cuget/ A vitregiei praştii şi săgeţi/ Sau fierul să-l ridici asupra mării/ De griji – şi să le curmi? Să mori, să dormi,/ Atât: şi printr-un somn să curmi durerea/ Din inimă şi droaia de izbelişti/ Ce-s date cărnii; este-o încheiere/ Cucernic de râvnit. Să mori, să dormi,/ Să dormi – visând, mai ştii? Aici e greul,/ Căci se cuvine-a cugeta: ce vise/ Pot răsări în somnu-acesta-al morţii/ Când hoitu-i lepădat? De-aceea-i lungă/ Năpasta.“[v]  Iată cum tragedia shakespearieană îşi află expresia deplină în poezie, nu doar prin imagini metaforice, simboluri, dar şi prin profunzimea ideilor, a trăirilor, prin rezonanţa marilor nelinişti sufleteşti.

De altfel, capodoperele transgresează limitele unui gen literar sau ale unei specii literare, fiind mai presus de formule literare, curente artistice sau tehnici de creaţie,  aspirând să cuprindă totul.O astfel de copodoperă, alături de Divina Comedie sau de tragediile shakespeariene, este poemul dramatic Faust, de Goethe, care tinde să cuprindă totul, nu numai în sensul cunoaşterii, ci şi al aventurii existenţiale prin setea eroului de a-şi regăsi tinereţea şi de a-şi împlini fericirea, măcar pentru o clipă, chiar dacă o asemenea dorinţă ar presupune un pact cu diavolul:„Dacă voi zice clipei repezi:/ Frumoasă eşti! nu trece-n zbor!/ În fiare-atunci poţi să mă lepezi,/ Atunci m-aş bucura să mor!/ Atunci al morţii clopot bată,/ Atunci tu nu-mi mai eşti supus,/ Şi ceasul stea, şi limba cadă,/ Iar timpul meu să fie-apus.“ [....]„Vârtejului mă dărui, şi poftei dureroase,/ Tristeţii-nviorătoare, şi urii amoroase./ Iar pieptul, de ştiinţe vindecat,/ De-acuma niciun chin să nu-şi refuze;/ Şi tot ce omenirii i-a fost dat,/ Să guste-n mine dornicele-mi buze,/  În duh  spre-nalt şi-adâncuri să cutez,/ Durerea omenirii să cânte vastă-n mine,/ Cât sinele ei fie-mi lărgit îngustu-mi sine/ Şi, ca şi ea, la urmă să naufragiez!“ [vi]

Descoperim, în aceste versuri, prefigurarea esteticii romantice, când poezia tinde spre lirismul pur, ca expresie a marilor avânturi, a setei de dezmărginire, a evadării în fantezie, magie, vis, într-o natură ce devine stare de suflet…Toată zbaterea aceasta nesfârşită a sufletului însetat de infinit capătă nenumărate expresii, poezia înflorind în toate spaţiile lumii, într-o efervescenţă creatoare ce cuprinde glasurile atâtor mari poeţi…Astfel, la Novalis, avântul sufletului coincide cu conştiinţa tinereţii, prin zorii iubirii: „Atunci simţit-am pulsul vieţii mele/ Întâia oară – şi cu cât iubirea/ In mai adânci delicii se pierdea,/Cu-atât mă deşteptam mai mult, dorinţa/ De-o mai intim-totală contopire/ Era mai arzătoare cu-orice clipă./ Extazul este forţa născătoare/ Din existenţa mea. Eu sunt nucleul,/ Izvorul sfânt ce-mproaşcă aprig doruri…“[vii]

Dacă poetul romantic însetat de infinit poate atinge extazul, el cunoaşte şi căderea în abis, având conştiinţa damnării prin revelaţia deplinei însingurări a geniului. O astfel de vizune apare atât în Demonul lui Lermontov („Ţi-am pus puterea-mi la picioare/ Şi drept icoană te-am ales./ Dă-mi dragostea ce se-nfiripă,/ Dau nemurirea mea pe-o clipă [...]/M-oi cufunda în mări, ca vântul,/ Voi săgeta spre stele-n zbor,/ Ţi-oi dărui întreg pământul – / Iubeşte-mă“[viii]), cât şi la Eminescu, în Luceafărul („– Tu-mi cei chiar nemurirea mea/  În schimb pe-o sărutare,/ Dar voi să ştii asemenea/ Cât te iubesc de tare;/   Da, mă voi naşte din păcat,/ Primind o altă lege;/ Cu vecinicia sunt legat,/ Ci voi să mă dezlege.“)[ix]. Numai că visul de iubire se risipeşte într-o clipă, lăsând în loc fie veninul dezamăgirii („Şi Demonul înfrânt, sălbatic/ Îşi blestemă nebunul vis,/ Din nou trufaş şi singuratic/ Pribeag rămase în abis./ Din nou înfrânt, porni-n neştire,/ Încrâncenat, scrâşnind din dinţi,/ Lipsit de ţel şi de iubire/ Şi părăsit de năzuinţi…“, fie trista, rece nepăsare: „Ce-ţi pasă ţie,chip de lut, / Dac-oi fi eu sau altul?/ Trăind în cercul vostru strâmt,/ Norocul vă petrece/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece.“

Ajungând la conştiinţa  tragică a imposibilului, poetul îşi asumă adevărurile fiinţării, pe care le sublimează în poezie: „Nu regret, nu mă jelesc, nu strig,/ Toate trec ca floarea spulberată./ Veştejit de-al toamnei mele frig,/ Nu voi mai fi tânăr niciodată.“[x] Versurile lui Esenin amintesc parcă de leitmotivul poemului Corbul, de Edgar Allan Poe, prin sinistrul şi implacabilul răspuns la toate întrebările şi speranţele poetului: Nevermore.

Pătrunderea în lumea poeziei romantice, cu peisaje sălbatice, fecioare care pier în floarea vârstei la marginea mării (Edgar A. Poe, Annabel Lee), cu civilizaţii care înfloresc şi se sting pe rând (Mihai Eminescu, Memento mori; Victor Hugo, Legenda secolelor), cu demoni însetaţi de iubire şi  suflete atrase de infinit provoacă acea abstragere din real, semn al contemplării ca uitare de sine, din care se naşte întrebarea: „Te-am trăit sau te-am visat doar, viaţă? (Esenin). Ecoul acestei interogaţii neliniştitoare străbate şi în versurile lui Novalis („Lumea se face vis, iar visul lume“ – Astralis) sau, cu o altă rezonanţă, în creaţia eminesciană („Că vis al morţii-eterne  e viaţa lumii-ntregi“–Împărat şi proletar; „Căci e vis al nefiinţei universul cel himeric“ – Scrisoarea I ).

Această nouă strălucire pe care poezia o capătă în secolul romantic, ajungând până la miezul incandescent al lirismului, va influenţa, într-un fel sau altul, orice creaţie în versuri apărută ulterior, iar în privinţa receptării, această influenţă se raportează şi la trecut, pentru că, în mod aparent paradoxal, citim poemele secolelor de mult apuse cu o percepţie modelată de toate lecturile noastre, dincolo de epoci literare, curente artistice, stiluri sau autori. Acordurile liricii romantice străbat pretutindeni, fie că este vorba de simbolism, când poezia se apropie de muzică, tinzând către jocul de armonii şi culori, cu predilecţia către stările vagi, difuze, valorificând simbolurile, dar eliberându-se de excesele retorismului romantic, fie de expresionism, când strigătul sufletului sparge monotonia vieţii, într-o revărsare a stihiilor dionisiace în culorile sângerii ale viziunilor apocaliptice sau în cele întunecate, sumbre sau groteşti ale neliniştilor şi obsesiilor noastre.

Orice culori ar răsfrânge poezia, frântură de curcubeu înflorind în zarea sufletului nostru, ea rămâne adevărata cale către frumuseţe, jerbă de lumină pe rana unui crin (F. Garcia Lorca), strălucire astrală care ne mântuie de  umbrele şi tenebrele vieţii noastre…

Victoria HUIBAN