Valentin CIUCĂ – Profiluri artistice din Bacău

Catinca Popescu sau nostalgia începutului lumii

Pictura naivă seamănă cu uimirea în faţa orizontului primordial al lumii, cu acest spaţiu originar al unui Paradis proprietate personală. În chip firesc asemenea artişti îl identifică fie în pridvorul casei natale, fie în spectacolul fascinant al rotirii anotimpurilor. Senzitivi prin excelenţă, asemenea creatori de imagini, cu cât încearcă să fie mai autentic legaţi de ceea ce văd devin, deloc paradoxal, creatori de universuri ideale. Senzitivitatea face ca reacţiile artistice să genereze raporturi cordiale cu imaginarul şi cu o formă explicită de materialitate. Ei percep universul ca o dimensiune a pridvorului casei natale sau al curţii şi uliţei din sat. În acest spaţiu, relativ restrâns fizic, se desfăşoară ritualurile sacre ale credinţei, ale obiceiurilor, tradiţiilor născute odată cu lumea.

Catinca Popescu, căreia i-am deschis mai multe expoziţii la Bacău sau la Iaşi, face din arta naivă teritoriul fericirii. Generozitatea omului se identifică în stilul de viaţă şi, mai ales, în cel prin care se raportează la univers. Un optimism stenic, dublat de o generozitate cordială, recomandă un fel de a fi şi de expresie prin intermediul culorii. Spectacolul anotimpurilor, al muncii la câmp, al obiceiurilor de iarnă, copiii şi mătuşile satului tradiţional devin actorii unei montări în cheie, unde realul şi fantasticul sunt coexistente simultan şi complementare inevitabil. Imageria pictoriţei nu urmăreşte efecte, ci doar autenticitatea unei confesiuni în peisaj ca element îndestulător pentru expresia plastică. Pictând, reface de fapt, o mică istorie a lumii în ansamblul ei, o confesiune tocmai bună pentru neliniştile modernităţii cam trăsnite… Tot ceea ce vede şi pictează nu determină sofisticate scheme compoziţionale deoarece oricum realitatea i le oferă gratuit. Doar acuitatea privirii face, emoţional, unele selecţii deoarece totul seamănă cu o respiraţie a cosmosului. Nu se întreabă dilematic ce este frumosul deoarece el se află mereu la capătul privirilor sale scrutând linia vălurită a unui deal, silueta unei femei aplecată asupra copilului sau unui snop de grâu pe câmp, a unui sat potopit sub lumina soarelui.

Catinca Popescu face pictură naivă deoarece vrea, de fapt, să impună imaginea icoanei satului românesc. Are, privită astfel, disponibilitatea de a face din privirea întoarsă spre sine un drum al căutării sensului lumii, al vieţii, al bucuriei de a fi om între oameni. Scrisorile ei către celălalt sunt scrise întotdeauna asemenea unor confesiuni şi, astfel, stabileşte un parteneriat al dialogului cu lumea şi cu noi înşine. Arta sa este diferită de a celorlalţi nu neapărat din opţiuni stilistice sau estetice, ci doar pentru că aşa este ea, un martor autentic care-şi expune sufletul în chenarul fiecărei noi lucrări. Semnătura nu este vreo formă de orgoliu, ci doar nevoia de a se şti că dacă lumea poate fi frumoasă, acest lucru se întâmplă şi din pricina ei.   

Ce spui, Frantz?

Formula genericului poate părea la prima vedere lipsită de noimă.  De obicei avem în vedere o neîncredere, o uimire chiar. În situaţia pictorului, galeristului, managerului cultural Gheorghe Frantz lucrurile stau însă altfel. Experienţele externe, pasiunea pentru valorificarea expoziţională prin Galeriile Velea şi ansamblul de la  Şura cu dor, propria creaţie i-au configurat un rol distinct pictorului Gheorghe Frantz. În comentariile sale aplicate şi eclatante, impresia paradoxului are rolul de a incita imaginaţia, iar echivalenţele plastice pe acela al sporirii semnificaţiilor. Într-o tehnică cu soluţii originale, pictorul explorează farmecul feminităţii în nuduri construite arhitectural,  cromatica sugerând o vitalitate debordantă. Practic, prin asemenea complementarităţi între cuvântul poetic şi culoare funcţionează de fapt un dialog al esenţelor eterate, nivelul percepţiei vizuale determinînd reacţii de adeziune spontană, fermecătoare şi substanţială. Galeria a devenit în fapt un sanctuar plin de îndemnuri la meditaţie şi reverie. Un vers poate, în cazul său, să devină o poemă picturală, amintindu-ne de horaţiana remarcă Ut pittura poesis, aşa cum se întâmplă în recenta sa expoziţie personală intitulată „O recitare a mea”, cu dedicaţie pentru Nichita Stănescu. Structurile vizuale, suportul uneori transparent al lucrărilor seamănă cu încercarea unor suporturi translucide, tridimensionale, prin care prim-planul se susţine şi prin efectele decorative ale vitraliului. Prin acest procedeu, Gheorghe Frantz amplifică sugestia monumentalităţii şi complementarităţii. În fapt, pictorul reconstruieşte un teritoriu al artelor înfrăţite unde Cuvântul primordial determină sensul, iar arhitectura imaginii accesul la zonele eterate ale spiritului. La întrebarea, firească, desigur, ce spune Frantz?, vom răspunde fără echivoc: pictorul inventează prin imagine altarele gotice  ale poeziei fără de care existenţa noastră ar fi neîndoielnic cu mult mai săracă… Inovaţiile tehnice ale pictorului fac din originalitate o opţiune şi din expresie o cale către misterul de dincolo de cuvânt. Revelaţiile sale au dimensiunea unei binecuvântări şi bucuria de a i se fi dăruit această şansă…