Marius Manta - Căutări

Jean Paul Sartre, „Fiinţa şi neantul”: „Se pare că filosofia secolelor al XIX-lea şi  al XX-lea a înţeles că nu putem să scăpăm de solipsism câtă vreme ne concepem mai întâi pe noi înşine şi pe celălalt ca pe două substanţe separate: orice unire a acestor două substanţe, trebuie, într-adevăr, considerată imposibilă. De aceea, studierea teoriilor moderne ne relevă un efort de a distinge în adâncul conştiinţelor o legătură fundamentală şi transcedentală cu celălalt, care ar face parte integrantă din fiecare conştiinţă încă din momentul apariţiei sale.” Conceptul de alteritate este unul ce a intrat relativ recent în vocabularul uzual al analizelor literare. Peste toate, concis, substantivul acesta pare mai degrabă a desemna o calitate sau o esenţă ce ar „surprinde” ceva definitoriu la Celălalt. Psihanaliza lui Lacan pare a se descurca mult mai în spiritul textelor literare: „Inconştientul este discursul Celuilalt”. Fie pusă sub semnul unui pseudo-clivaj al eului, fie sub datele unei viziuni clasice, alteritatea îşi lărgeşte, odată cu discursul, aria de semnificaţii. Din punct de vedere sociologic, antropologic, alteritatea va conduce inevitabil către surprinderea unor sentimente ce contrastează la nivelul grupurilor lărgite. Ea se afirmă mai mult prin întrebările pe care le dă naştere: există ceilalţi. Dar aceştia sunt în mod necesar diferiţi. În ce măsură se mai pot  găsi posibilităţi reale de comunicare a esenţelor cu cel de lângă tine, uneori chiar cu tine însuţi ? Toată literatura modernă propune pagini de călătorie: e un quest pentru noi teritorii, în marea lor majoritate metaforice. Se refac legături parţial uitate cu imaginarul Antichităţii. Montaigne era convins de faptul că natura s-a silit să nu facă  nimic care să nu fie diferit de ce-a făcut anterior. Dacă mergem pe ideea unui evident mimetism literar-cultural, ţinând cont de cele afirmate de Montaigne, am fi îndreptăţiţi să găsim, măcar uneori, legături dintre cele mai surprinzătoare în ceea ce priveşte exprimarea artistică. Reîntorcându-ne, Celălalt ar putea fi sub criterii diverse, paradoxal, în acelaşi timp şi Cel de lângă tie, în rând cu tine, dar şi Cel din faţa ta, altfel spus Cel în care te vei regăsi doar din perspectiva unei complementarităţi posibile. Evidentă este totodată interdicţia de a nu uita că fiecare din Cei prezenţi la întâlnire sunt purtătorii unui mesaj, au propria lor experienţă, propriile lor date formate de o cultură specifică.

***

Sunt sigur că asupra lui Andrei Makine voi reveni şi într-una din lunile imediat următoare; înamorat de corporalitatea scrisului său, intrigat şi plăcut impresionat de zbaterile specifice sufletului rus, nu am cum să ratez o carte precum „Viaţa unui bărbat necunoscut”.

Până la acel moment, mă voi referi la un micro-volum dedicat Franţei. În special nouă, românilor, poate că ne este mai uşor să înţelegem o surpriză precum „Franţa pe care uităm s-o iubim”, apărută la Editura Humanitas. Carte de mici dimensiuni, ar trebui lecturată având în background incursul cultural al lui Emil Cioran. Makine, un foarte fin cunoscător al limbii şi culturii franceze, Makine, un nume ce şoca Franţa literară prin „Testamentul francez”, de o finete a stilului aproape provocatoare, renunţă de-a lungul câtorva pagini la discursul perfect, pentru a da glas unor frământări ce nu suportă amânare. Cartea e scrisă sub semnul vocativului şi al imperativului. Se doreşte a fi un stimul suficient în a provoca trezirea la realitate. În primul rând e o carte nu despre Franţa ci o carte pentru francezi, cu aplicabilitate în zona pragmaticului. Îşi doreşte a reinstitui un discurs corect, într-o Franţă metisată. În prima parte, Makine este de-a dreptul obositor prin chiar   nevoia organică de a folosi numele unor oameni iluştrii din trecut. Trimiterile permanente către politic, cultural, social ar trebui să fie motive suficiente pentru francezul de rând, azi obosit şi lipsit de interes în faţa unui cotidian ce îi abrutizează existenţa. Volumul este alcătuit tripartit: începe prin formularea „anumitor idei despre Franţa”, continuă aducând câteva consideraţii (pe alocuri sarcastice) privitoare la o cultură alcătuită pe disponibilităţile formei, pentru ca ultimele panseuri să adune două subcapitole ce se întâlnesc din perspectiva reclădirii unei Franţe viabile, credibile, o ţară nouă, care să îşi privească provocările matur, care să re-echilibreze raporturile dintre marginalitate şi centru. Andrei Makine mărturiseşte alienarea resimţită la întâlnirea unui mit. Răvăşit de şocanta realitate decăzută a Franţei actuale, capătă pe alocuri accente lirico-dramatice. Până şi rândurile de final, în fapt adresate viitorului (pe atunci!) preşedinte, au o datorie: aceea de a-l readuce în prim plan pe Charles de Gaulle. Referindu-se la toţi cei care s-au jertfit pentru Franţa, generalul declama: „Acum, când josnicia ne îneacă, ei privesc Cerul fără a păli, iar Pământul, fără a roşi”. Makine încheie: „Aceasta este ţara pe care va trebui să ştiţi s-o iubiţi şi s-o apăraţi, domnule viitor preşedinte. Franţa”.

***

Aparent fără nicio legătură cu cele scrise anterior este ce-al de-al doilea bookmark pe care vi-l propun. Glenway Wescott e un necunoscut. La noi.

Scriitor american, autor al unui număr considerabil de eseuri şi povestiri, Glenway Wescott a stârnit admiraţie în special cu „The Pilgrim Hawk, A Love Story”, prezent pe masa de lectură astăzi, la circa şaptezeci de ani de la apariţie, graţie Editurii Univers.

Micul roman prezintă de-a lungul unei după-amieze povestea unui cuplu destul de ciudat – Cullen (un irlandez şi o englezoaică), aflat în vizită la vila unei prietene, Alexandra, o americancă bogată. Ineditul scrierii vine din apariţia lui Lucy, un şoim capturat de doamna Cullen în Scoţia. În casă se mai află doi servitori, la care se adaugă şoferul cuplului abia venit. Într-adevăr, după cum suntem atenţionaţi din prefaţa cărţii, „Lucy are o partitură specială în această poveste, care decantează, într-o economie minimalistă, întrebările esenţiale în caz de iubire: ce înseamnă libertatea, care e graniţa dintre ataşament şi dependenţă, unde se termină sinceritatea şi ce măşti poartă eşecul”. Dar, mai mult, avem: iubirea Celuilalt posibilă prin iubirea de sine, iubirea drept cale supremă de manifestare a pulsiunilor erotice, iubirea-curiozitate, iubirea ce îngăduie masca ori adevărul. Deşi nu mi-am  propus o analiză detaliată a textului, voi atrage atenţia asupra perfecţiunii ei la nivelul întregului, cât şi asupra particularităţilor narative ce i-au făcut pe Susan Sontag ori Michael Cunningham să fie cu totul impresionaţi.

Dar, toate acestea au legătură cu jurnalul lui Glenway Wescott, acolo unde scriitorul însuşi, devenind personaj, se caută, îşi mărturiseşte orientările homosexuale, legătura cu tânărul Monroe Wheeler. De altfel, după cum aflăm din „A biography” de Jerry Rosco (University of Wisconsin Press, 2002), „?oimul rătăcitor” e genul de produs cultural ce trebuie contextualizat. În 1928, Wescott, Wheeler şi Lynes se mută la Paris, în apartamentul unui prieten al celebrului Jean Cocteau. Treptat, Wescott face parte dintr-o familie lărgită, prietenii săi nefiind tocmai neinteresaţi de experienţe groteşti. Discutând despre „?oimul rătăcitor”, Wescott admite că lumea lui e locuită de oameni ce nu au voie să gândească în termenii unui semitism explicit, el însuşi declarându-se „so shameless”. Anglia, America, Irlanda, Franţa, Ungaria, lumea celor interesanţi, cât şi lumea celor apatici sunt semnalate toate prin raporturile dintre personaje. Naraţiunea la persoana întâi aminteşte uneori de solilocviile din textele dramatice. Un roman ce merită citit… cu o anume doză de atenţie.

Cărţile mici care să impresioneze sunt de-a dreptul rarisime. Cele de mai sus, semnate Makine şi Wescott, propun nu doar clash-uri dintre aparenţă şi realitate, dintre cunoscut şi necunoscut, ci marchează la o distanţă de timp apreciabilă reala problemă a recunoaşterii alterităţii. Aproape întregul discurs al secolului XX a investit în diferenţă, condamnând-o. Sper că a venit vremea întâlnirii Celuilalt; însă neuitând de noi, şi nici de utilitatea principiilor moralei.