C.D. Zeletin - Cea de a treia fericire

De felul meu sunt blând. E o stare continuă.

Blândeţea însă triumfă mai ales atunci când mă aflu între blânzi. Mă regăsesc în ei ca într-o oglindă ce se deschide şi mai mult ca să pot fi cuprins şi eu. E un fel de narcisism acesta, de a te simţi fericit între oameni blânzi ori de a te afla în situaţii când, într-un fel sau altul, blândeţea se exprimă. Mă simt mai înalt în vecinătatea acestor semeni. Intrând în rezonanţă cu ei, am impresia, stranie dar fericită, că mă multiplic datorită lor. Cresc prin număr, nu prin alte dimensiuni, lineare ori spaţiale, căci starea de care vorbesc e o naştere repetată. Nici n-am timp să le dăruiesc blânzilor blândeţea mea, fiindcă nu mai dovedesc să primesc eu darul blândeţei lor…

Mi s-a întâmplat însă ca, de trei ori într-o viaţă de peste 70 de ani, să-mi ies din fire, să-mi trădez natura temperamentală. Ţin minte cele trei împrejurări, deoarece au fost cumplite şi bizare. Adevărate cataclisme, ele mi-au anulat pentru câteva clipe multitudinea şi felurimea extremă a relaţiilor cu ambianţa, reducându-mă la comunismul stării de perplexitate. În toate trei cazurile am putut măsura adâncimea imensă a trădării de sine, oricât de puţin va fi durat dezertarea. Ultimele două s-au petrecut încoace, acum vreo treizeci de ani. Trec uşor peste ele. Deşi erau perfect motivate, dimensiunea lor extremă nu concorda cu dimensiunea cauzei, care nu ajungea să atingă nivelul de sus al efectului. Mă aflam în Laboratorul de biofizică al Facultăţii de Medicină din Bucureşti şi l-am auzit într-un plan secund pe rivalul meu şoptind:

- Nu doresc nimănui să-l vadă pe Dada ieşindu-şi din fire!

Fiul Răului – culmea! – nu jubila, ci dimpotrivă, admira ipostaza Răului pe care credea că-l descoperise în mine. Dar nu avea să fie aşa. Eu numai cât îmi uitasem pentru o clipă firea, nu mi-o inversasem. Eventual, pot spune doar că, pentru moment, mi-o trădasem…

Eu însă vreau să povestesc cea dintâi adevărată abandonare a firii. Eram elev în prima clasă la Liceul „Gheorghe Roşca Codreanu” din Bârlad, aruncat brutal în exilul pe care copilul născut la ţară îl vedea atât în liceu cât şi în mediul urban. Sărăcia postbelică se grăbea să atingă apogeul. Mi-au rămas de atunci în minte, nesuferite şi mizerabile, două expresii: amanet, de un penibil tragic, şi de ocazie, de un penibil comun… Întâmplarea mea e legată de aceasta din urmă. Printre hainele de suman ori cămăşile de „americă”, părinţii mi-au cumpărat de la o dugheană o pereche de pantaloni scurţi, dintr-o stofă admirabilă, moale şi de culoarea untului, rătăcită printre rafturi probabil din anii antebelici. Îi purtam cu stânjeneala de lucru nou, care nu m-a părăsit nici azi. Într-o recreaţie, plimbându-mă singur prin curte, cu gândul cine ştie unde, iată că se apropie colegul meu Botezatu care, întinzând degetul spre mine, îmi spuse:

- Uite, ţi-ai pătat pantalonii!

Nenorocirea a stat în blândeţea lui, aparent soră cu a mea, care însă îi masca firea ironică şi batjocoritoare. Aşa că nu m-am îndoit nicio clipă de adevăr şi am căutat cu privirea pata. Asta a fost nenorocirea! Nu numai că l-am bătut măr, dar nici nu-mi dădeam seama că-l bat! Numai cât nu l-a omorât în bătaie Dada cel blând – adică eu, Dada celălalt, sau mai bine zis: alt Dada…

Mi-am pierdut dintr-odată identitatea. Puteam să săvârşesc orice din câte se pot săvârşi. Puteam să fac tot ce poate face orice om de pe faţa pământului. Mă născusem din nou, cunoşteam totul din jur şi totul îmi era necunoscut. Mă ardeau disponibilităţile unei libertăţi absolute, suferisem o spălare sacră de care nu-mi dădeam seama fiindcă n-avusesem timpul necesar conştientizării.

Şi când s-a terminat totul, Doamne, ce liniştit eram! Nu numai amintirea bătăii tocmai administrate lui Botezatu, dar zbuciumul tot, apăsarea şi problematizările izvorâtoare din trecutul copilului de 11 ani se şterseseră deodată şi în întregime!

Asta a fost totul. Lăsându-i blândeţea neapărată, Dada furtunosul se desprinsese brutal, fie şi pentru o clipă, din adâncimile celuilalt Dada, unde dormita pitit ca un glonţ cuibărit într-o crisalidă din fire de vis. Gazda lui tainică, Dada blândul, a fost însă cel care a prevalat o viaţă întreagă şi i-a conferit identitatea. N-a ştiut multă vreme că serveşte de sălaş durităţii celuilalt. Ce-a însemnat întâmplarea din copilărie? I-a atras atenţia: – Călătorule de cursă lungă, vezi că ai o bombă în valiză! Îi împiedicau divulgarea secretului înfăţişarea copilărească, liniştită, prevenitoare şi, poate, o anumită dulceaţă a felului de a fi. Valiza ascunsă în adâncuri îi absorbea progresiv energiile, uşurându-l anume parcă pentru a asigura în purtarea lui Dada-cel-care-se-arată măsura.

Aşadar, filozofez eu azi la bătrâneţe, blândeţea nu exclude duritatea. Poate chiar o presupune. Nimic nu e pur în natură, totul e amestecat. Secretul creator de fire stă în proporţie.

(Din volumul în pregătire „Dada&Dada. Amintiri din copilărie.”)