ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii din Bacău
şi din Oneşti
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei "Deşteptarea"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

Paul Celan

Paul Celan s-a născut la 23 septembrie 1920, în Cernăuţi şi este o figură importantă pe scena literaturii germane din România, deşi a locuit aici numai câţiva ani, ca o perioadă de tranziţie, între evenimentele marcante din viaţa sa: prigonirea evreilor bucovineni, ce culminează cu moartea părinţilor săi într-unul din lagărele de peste Bug şi plecarea  în Franţa, unde, în anul 1970 se sinucide, aruncându-se în Sena. Experienţa românească îl ajută, prin numeroasele jocuri suprarealiste, să-şi îmbunătăţească limbajul şi să se pregătească pentru reîntoarcerea la limba care l-a consacrat – germana. De remarcat este şi faptul că nu a scris niciodată în limba franceză.

În limba română s-au tradus integral primele sale două volume scrise în limba germană, Der Sand aus den Urnen (Nisipul din urne) (1948) şi Mohn und Gedächtnis (Mac şi memorie) (1952).

Poemele traduse aici, în premieră în literatura română, fac parte din volumul Von Schwelle zu Schwelle (Din prag în prag) (1955), din care s-au publicat anterior doar paisprezece texte incluse în antologia Nisipul din urne (traducere de A.I. Şurlea, prefaţă de Marin Sorescu, Ed. „Scrisul Românesc”, 1994).

 

Contemplare

 

Hrănită de laşi să fie inima,

în ea îşi aminteşte ora

de ochii migdalaţi ai morţilor.

Hrănită de laşi.

Abrupt, în respiraţia mării,

fruntea

ratată,

sora stâncilor.

Şi în jurul părului tău alb creşte

lâna

norilor încrucişaţi.

Ochiul timpului

 

Acesta este ochiul timpului:

priveşte pieziş

de sub sprânceana în şapte culori.

Pleoapa lui e spălată de foc,

lacrima lui este abur.

Steaua oarbă se aşează pe el

şi se topeşte pe geana mai fierbinte:

se face cald în lume,

şi morţii

înmuguresc şi-nfloresc.

  

În memoriam Paul Eluard

 

Pune-i mortului în mormânt cuvintele,

pe care le-a vorbit pentru a trăi.

Culcă-i speranţa între ele,

lasă-l să simtă

limbile dorinţei,

cleştii.

Pune pe pleoapele mortului cuvântul,

ce-l neagă aceluia,

care i-a spus tu,

cuvântul,

la care sângele inimii lui tresare,

ca o mână la fel de goală ca a lui,

acela, care i-a spus tu,

s-a legat în copacii viitorului.

Pune-i acest cuvânt pe pleoape:

poate

îi intră în ochiul încă albastru,

o a doua albăstrime, mai străină,

şi acela, care i-a spus tu,

visează cu el: Noi.

Te vedem

 

Te vedem, cerule, te vedem.

nodul lângă nodul,

faci bubă lângă bubă.

Aşa măreşti eternitatea.

Te vedem, pământule, te vedem.

Suflet lângă suflet

laşi la întâmplare,

umbră lângă umbră.

Aşa respiră incendiile timpului.

Kenotaph

 

Împrăştie-ţi florile, străine, împrăştie-le cu încredere:

le înmânezi adâncimilor,

grădinilor de dedesubt.

Cel care trebuie să fie aici, nu este

nicăieri. Totuşi lumea stă lângă el.

Lumea, care i-a deschis ochiul

în faţa unei expoziţii diferite.

El însă le păstrează, căci priveşte câteva,

cu orbii:

el a mers şi a cules prea multe:

el a cules parfumul –

şi cei care au văzut, nu iartă.

Acum a mers şi a băut o picătură rară:

marea.

Peştii –

s-au lovit peştii de el?

 

Cu buze roşii de timp

 

În mare este coaptă gura,

ale cărei cuvinte ale serii le repetă

în faţa ţărilor ei.

Murmurând le repetă,

cu buze roşii de timp.

Gură, culeasă de mare,

de mare, unde tonul a înotat

în lumina,

care străluceşte către oameni.

Argintiul tonului, pe care l-a întâlnit raza,

argintiul de oglindă al tonului:

apare ochilor

a doua, gloria călătoare

a frunţilor.

Argintiu şi argintiu.

Argintiul dublu al adâncului.

Vâsleşte barca într-acolo,

frate.

Aruncă-ţi apoi plasa,

frate.

Scoate-o,

aruncă-ne-o în case,

aruncă-ne-o pe mese,

aruncă-ne-o pe farfurii –

Priveşte, buzele noastre  se umflă,

înroşite de timp şi ele ca seara,

murmurând şi el –

şi gura din mare

se scufundă deja în înalturi

către sărutul nesfârşit.

 

Argumentum et silentio

Pentru René Char

 

Pusă în lanţ,

între aur şi uitare:

noaptea.

Amândouă vor s-o prindă.

Pe amândouă le-a lăsat s-o dea.

Pune,

pune şi tu acum, într-acolo, ceva –

vrea să răsară lângă zile:

cuvântul atins de stele,

cel inundat de mare.

Fiecăruia cuvântul.

Fiecăruia cuvântul, care i-a cântat,

când haita l-a atacat pe la spate –

Fiecăruia cuvântul, care i-a cântat şi s-a închegat.

Ei, nopţii,

cel atins de stele, inundat de mare,

ei, cel ţinut sub tăcere,

căruia sângele nu i-a curs, când dintele otrăvit

a străpuns silabele.

Ei, cuvăntul ţinut sub tăcere.

Împotriva celorlalţi, care curând,

curviţi de urechile opresorului,

escaladează şi timp şi timpuri,

îl concep în cele din urmă,

în cele din urmă, când numai lanţurile răsună,

conceput de ea, care stă acolo

între aur şi uitare,

amândouă înfrăţite de toţi –

Căci unde

se ivesc zorii, spune, atunci, dacă nu la ea,

care în bazinul lacrimilor ei,

arată germenele sorilor scufundători,

o dată şi încă o dată?

Traducere şi prezentare de Daniela MICU

Nu poti comenta acest articol.

revista presei Romania Culturala