Un depozit de emoţii la Jaffa: „Ilana Goor Museum”

Într-o dimineaţă de duminică din anul trecut, aflându-mă la Tel Aviv (Israel), îmi propusesem să vizitez Muzeul de Artă, a cărui coleţie – în partea ei modernă – cuprinde şi o seamă de avangardişti faimoşi (Pablo Picasso, Juan Griş, Vasily Kandinsky, Amedeo Modigliani, Alexandr Archipenko, Salvador Dali, Mare Chagal etc.), între care şi Victor Brauner. Numai că, am constatat, duminică… muzeul respectiv e închis! Oarecum înciudat, recunosc, a trebuit să-mi schimb programul şi, la propunerea prietenului meu Iulian, am decis să-mi compensez frustrarea iniţială cu o preumblare prin aşa-numitul „cartier al artiştilor” din Jaffa,

Aşadar, am coborît spre vechiul port mediteranean unde, prin deceniul opt al secolului XX, a început restaurarea unei zone importante din fostul cartier arăbesc, câteva zeci de case îngrămădite unele în altele – un conglomerat locativ din piatră, străbătut (labirintic) de străduţe înguste care urcă şi coboară – fiind transformate în ateliere şi galerii. Tentaţie comercială/turistică, dar şi vizuală, imposibil de ignorat. Evident, domină artele aplicate (deco), însă diversitatea stilistică, temele abordate, rezolvările surprinzătoare şi subtilitatea compoziţiilor îţi spun imediat că nu te află într-un mediu „artizanal”, cel puţin în sensul pe care-l dăm noi termenului. Mai ales că fiecare lucrare este asumată/semnată, deci individualizată, purtând în ea ecouri din imaginarul originar al autorului aşezat acolo (fie el evreiesc, arăbesc, rusesc, polonez, românesc ş.a.m.d.). Din când în când, şirul galeriilor/expoziţiilor e întrerupt de câte un magazin de antichităţi, cu monede, statuete din ceramică, obiecte străvechi din piatră sau metal (În ce mă priveşte, fiind un „om de hârtie”, am stăruit îndelung în „The Karkash Gallery”, printre albume, cărţi şi postere care acopereau istoria Israelului din 1945 încoace.) Şi e de reţinut o regulă stabilă de primărie: de cîte ori un spaţiu din acest cartier devine „liber” (prin plecarea sau decesul artistului/colecţionarului), în acel loc nu e primit decât un alt artist. Cu o singură excepţie: micul teatru experimental „Hasimta”..

La un moment dat, coborând pe strada Mazal Dagim, la nr.4 mi-a reţinut atenţia o intrare străjuită de două coloane romane şi o firmă ceva mai impunătoare decât celelalte (dar nu excesiv): „Ilana Goor Museum”. Apoi, înăuntru a venit  surpriza. Nu mă mai aflam într-o săliţă cochetă, cu simeze, vitrine şi spoturi discret amplasate, ci în ditamai holul, cu o înălţime apreciabilă, de tavanul căruia atârna un candelabru mare şi greoi (asemănător cu o navă cosmică din primele seriale SF), confecţionat din metal şi în care capetele unor lămpi alungite şi verzui nu aveau menirea să lumineze ci să „semnalizeze”. În următoarele trei ore pe care le-am petrecut acolo, am avut de lămurit câteva lucruri precise: cine este Ilana Goor? Cum a apărut muzeul ei? Ce loc îi revine în arta actuală?

Artista s-a născut în 1936, în Tiberias. Numele de Goor provine de la traducerea în ebraică a numelui ei, Wilszek (pui de lup). O legendă păstrată în familie susţine că bunicul artistei, fost ofiţer în armata austro-ungară din Transilvania natală, s-a sinucis după ce şi-a pierdut toată averea la cărţi. În consecinţă, bunica şi tatăl ei au trebuit să emigreze, ajungând în Palestina după o călătorie plină de aventuri, abia în 1932. Acolo s-a căsătorit cu doctoriţa Raya Sapir (originară din Odesa) şi au avut doi copii: Dani şi Ilana. Personalitate puternică, voluntară, multiculturală, mama va marca decisiv spiritul Ilanei şi va deveni figura-cheie a reprezentărilor feminine din opera ei. În afară de un an (1955-1956) petrecut la Şcoala de Artă „Noul Bezalel” din Ierusalim, studiile Ilanei Goor au fost de natură autodidactă, intuitive şi experimentale. Ajungând în SUA, s-a căsătorit cu Lenny Lowengrub, în 1957 (ulterior, devenit un prosper om de afaceri) şi a început să asimileze tendinţele artistice care dominau New York-ul: expresionismul abstract (Bernett Newman, Mark Rothko, Jackson Pollock), pop-art-ul timpuriu (Robert Rauschenberg, Jasper Johns) şi cel consacrat (Andy Warhol, Claes Olenburg), până la minimalism şi conceptualism. Cu imaginaţie, însă, le-a redus pe toate la o expresie proprie. A debutat cu prima personală de sculptură în 1972 („Ilana’s People), la California Museum of Science and Industry din Los Angeles, urmată tot acolo de „Ilana’s People II” (1976), spoi de expoziţiile găzduite la Galerie Kattia Granoff din Paris şi Galerie Spectrum din Viena (1978), la Daniel Blaise Thorens Fine Art Gallery din Basel, Tourel Gallery din Tel Aviv şi Hirace Richter Gallery din Jaffa (1979), la Art Gallery al Vlaaedingen şi Ingrid Mensendick Gallery din Dusseldorf (1981) etc. Andy Warhol i-a vizitat şi comentat cui mare entuziasm personala de la Art Expo din New York (1986), Ilana Goor a fost şi este prezentă, de asemenea, în numeroase expoziţii de grup din toată lumea, lucrările ei putând fi văzute în spaţii publice, galerii şi muzee din Israel, desigur, dar şi din SUA, Italia, Finlanda sau Japonia. Rămâne o artistă israeliană, chiar dacă Lonnie Pierson Dunbier a inclus-o în „The Artists Bluebook: 34.000 North American Artists, from the 16th Century to March 2005”.

„The Ilana Goor Museum” din Jaffa a fost deschis în 1995, într-o clădire renovată şi datând din sec. XVIII. Iniţial, aici a funcţionat un hotel de tranzit pentru peregrinii evrei sosiţi din toată lumea, în drum spre Ierusalim. Reparaţiile interioare, organizarea spaţiului şi etalarea s-au făcut sub stricta supraveghere a artistei, însă după planurile arhitecţilor Eran Yacoby şi Ruth Feldman, care au folosit numai materiale locale. Construcţia are trei nivele interioare (parter şi două etaje), dar putem socoti şi pe al patrulea, dacă ţinem seama de faptul că expoziţia permanentă se extinde şi pe acoperiş. De la un nivel la altul se poate ajunge pe scara interioară, fie cu liftul. Acum pot să spun, după ce l-am scotocit prin toate „ungherile”! (căci are tot felul de camere, nişe, holuri de trecere etc.) că e preferabil să urci per pedes, pe scară, şi apoi să te retragi cu liftul, ca să descoperi toate detaliile. Nici o fărâmă de spaţiu nu e lăsat neacoperit de ceva: statui, instalaţii, ambalaje, colecţii de oale şi ulcele (ready made-uri), fotografii şi banchete (utilizabile, pentru public), schiţe, tablouri, biblioteci pline cu albume, colecţii de artă brută exotică, piese extrem de valoroase ale unor artişti moderni ( m-am încumetat să ating un „Struţ” al lui A. Giacometti şi o „Maternitate” a lui H. Moor!) ş.a.m.d. Acest amestec halucinant, eclectic la prima vedere, nu e decât un discurs, un fel de mesaj al artistei care ne  spune: „iată, eu sunt aici, în lumea mea, alături de prietenii mei şi lucrările mele sunt doar părţi componente ale acestui univers creat de noi toţi”… E o atitudine auto-integratoare mai rar întâlnită printre artişti, în majoritate preocupaţi „să se distingă” şi să-i domine pe ceilalţi. Deşi putem înţelege oricum acest gest: ca pe o formă de modestie sau ca pe o formă de orgoliu extrem!

În ceea ce o priveşte, Ilana Goor nu are preferinţe pentru anumite materiale şi lucrează cu orice: metale (oţel sau bronz), textile, sticlă, piatră sau lemn. De asemenea, tehnicile pe care le foloseşte sunt diverse: modelaj, turnare, împletitură, ambalaj, sudură, polizare, decupaj, incizie, batere etc. Simbolul sofisticat stă alături de grotescul extrem, lumina penetrează întunericul (sau invers(, volumele grele acceptă (nu sufocă) vecinătatea formelor suple, codurile explicite de lasă întrerupte de exclamaţii obscure, sexualitatea frustă dublează pudoarea, artificialul naşte naturalul, gratuitatea (compoziţiile sculpturale mari sau portretele) tolerează utilitatea (mesele şi scaunele unicat, lămpile) sau decorativul (bijuteriile şi sculpturile narative mici). Criticul Sophia Dekel-Caspi a numit acest proiect expoziţional „Un depozit al emoţiilor: muzeul ca o instalaţie” (v. catalogul Ilana Goor: Hybrids, Tel Aviv Museum of Art.2006).

Dar muzeul e şi galerie, se-nţelege. Custodele – înarmat şi îmbrăcat în haine de camuflaj – îţi spune, dacă ‚întrebi, ce e „de vânzare” şi ce nu. Şi te încuie înăuntru, dacă trebuie să rezolve ceva, cu un vizitator sau altul, într-o încăpere mai îndepărtată. Am folosit un asemenea prilej pentru a revedea unele detalii şi a-mi fixa preferinţele. Aşa că m-am întors întâi în camera unde era expus ciclul „Roots”/Origini (1976), adică cinci perechi de urcioare mari din bronz (60 x 121 cm fiecare) pe a căror suprafaţă prind să înmugurească forme antropoide şi, apoi, în aceea unde, pe o masă uriaşă din lemn masiv, sub ea şi împrejurul ei, printre plante şi resturi animale în putrefacţie, mişunau o sumedenie de şobolani şi gândaci, întreaga compoziţie din bronz patinat (87 x 240 x 6,2,5 cm) fiind intitulată „The Morning After”/Dimineaţa de după (2004-2005). Şi am plecat de la „Ilana Goor Museum” din Jaffa cu convingerea că descoperirea acestei artiste a compensat cu brio „ratarea” de moment a Muzeului de Artă din Tel Aviv.

Emil NICOLAE