Celălalt Paraclet

Majoritatea suntem păţiţi! Printre altele, din când în când, aproape pe nevăzute, dar nicidecum sub forma vreunui miracol curat, migrează dinspre folderul cu spamuri către inbox, în ciuda oricărui antivirus, tot felul de mesaje care „trag de tine” în chipul cel mai nefiresc: ba trebuie să trimiţi de o sută de ori mesajul cutare, ba să îţi suni prietenii şi să-i îndemni să îşi sune prietenii, pentru ca eventual să rosteşti la o anumită oră numele Domnului, şi tot aşa, tot felul de inepţii legate de superstiţii, de un pre-închipuit fond ancestral. Unii devin… una cu Universul, Pământul însuşi generează motive pentru re-definirea lucrurilor iar roata chipului întors îşi intră iar în drepturi. Rămânem într-o eră a icon-urilor rău înţelese, inadecvat folosite. Mileniul ce abia a început îşi va continua marşul cu certitudine – cu preţul căror pierderi? Ce e mai ciudat este că icon-ul suferă o mutaţie nefericită, devine cuantificabil şi îşi pierde din substanţă; cu alte cuvinte, devine determinant al numărului. Uneori concep existenţa în termenii unui ultimatum: prezentele vremuri ar trebui să găsească antidotul celei mai periculoase boli – dependenţa de imaginea ce nu are nimic a spune.

Chiar dacă high-life-ul declară că apreciază în continuare formele înalte de artă, cine ar mai intra astăzi într-un mall pentru un film de Tarkovski? Celebrul regizor nu admitea ambiguitatea: „Într-un anumit sens fiecare artă este poetică în formele ei cele mai înalte şi mai fine. Leonardo este un poet în arta figurativă, un geniu poetic. De aceea, ar fi ridicol să-l numeşti pe Leonardo un artist, ridicol să-l numeşti pe Bach compozitor, ridicol să-l numeşti pe Shakespeare autor dramatic şi ridicol să-l numeşti pe Tolstoi scriitor. Ei sunt poeţi. Asta este diferenţa”. Sunt cei ce au ştiut de unde să plece. În lupta aparenţă / esenţă unii au încurcat drumul, altora le-au scăzut puterile – dar niciunul nu a trişat.

Fie şi într-o paranteză mai largă, inevitabil, mi-aduc aminte de cazul lui Tolstoi. Ar trebui recitit. Cunosc, s-a scris mult despre Jurnalul său, dar nu poţi rămâne indiferent la zbaterile interioare ale ultimilor săi ani, aşa cum transpar din „despre Dumnezeu şi om” (Editura Humanitas, 2006). Cu întreită forţă, bătrânul căuta necontenit prezenţa lui Dumnezeu în imediat. Temele paginilor sale aglutinau esenţe tari: rugăciunea, viaţa ca bucurie, bogaţii ce îşi câştigau Averea împărţind materia, conştiinţa păcatului etc. O serie din toate acestea au devenit memorabile prin frazarea scurtă, la obiect: „Bucură-te, şi iară spun ţie, bucură-te. Dacă trăieşti cum se cade, bucuria e neîncetată. Îmi dau seama de asta la bătrâneţe”; „Demonstrarea existenţei lui Dumnezeu! Poate fi ceva mai prostesc decât ideea de-a demonstra existenţa lui Dumnezeu? A-L demonstra pe Dumnezeu e ca şi cum ţi-ai demonstra propria existenţă. A-ţi demonstra existenţa? Pentru cine? Cui? Prin ce? În afara lui Dumnezeu nu există nimic”. Stilul acesta colocvial, temeiurile sale, credinţa brăzdată de tăgadă, toate îmi aduc aminte, paradoxal, şi de Cioran, şi de Ţuţea. Iată câte puţin din cei doi, în haina lui Tolstoi: „Anarhismul care permite violenţa e o neînţelegere ridicolă. Există un singur anarhism înţelept: creştinismul, ignorarea oricăror manifestări politice externe ale vieţii şi viaţa fiecăruia pentru «eul» său propriu, dar nu cel corporal, ci cel spiritual” – un Tolstoi care moare excomunicat dar care, după cum arăta şi Berdiaev „a jucat un mare rol în renaşterea religioasă a Rusiei şi a întregii lumi, i-a reîntors pe oameni cu o forţă genială către religie şi sensul religios al vieţii, şi a marcat o criză istorică a creştinismului, tocmai el, gânditorul religios lipsit de forţă, străin de tainele religiei lui Hristos, raţionalistul” – un poet al maximalismului rus. La urma urmelor, contele era interesat de sensul religios al vieţii. Cât să fi ştiut din învăţătura Sfântului Serafim de Sarov referitoare la dobândirea Sfântului Duh? Cât i s-a iertat?

Dar să ne întoarcem la Tarkovski! Cu adevărat, un poet ce găseşte maniera potrivită de a readuce la viaţă, cinematografic, figura unuia dintre marii iconari, el însuşi slăvit în cinste de Biserica Rusă, începând cu anul 1998: Andrei Rubliov. Peste timp, efortul său e completat, prin text, de un călugăr benedectin, fin cunoscător al tradiţiei răsăritene, care construieşte tulburătoarea poveste a celei mai frumoase icoane a Ortodoxiei, Troiţa iconarului Rubliov (Gabriel Bunge, „Icoana Sfintei Treimi a cuviosului Andrei Rubliov”, Editura Deisis, 2006).

Menirea declarată a cărţii rămâne ca, implicit, să îşi conducă cititorul la isihie, apelând la Icoana ce degajă fascinaţie, pace, blândeţe. „Scopul nostru nu e acela de a înmulţi ştiinţa dezvoltată în jurul icoanei lui Rubliov, ci înainte de toate de a deschide rugătorului credincios al timpului nostru un acces spre mesajul ei atemporal. La sfârşitul ostenelilor noastre ar trebui aşadar să stea exact ceea ce, după mărturia biografului său, făcea Cuviosul Serghie din Radonej în faţa unei icoane a Sfintei Treimi: o rugăciune plină de Duhul, o adoraţie înţelegătoare a misterului neistovit al Preasfintei Treimi. Aşa cum ni se relatează şi despre Cuviosul Andrei Rubliov, orice contemplare a icoanelor trebuie să conducă mereu dincolo de reprezentare spre ceea ce este reprezentat în ele”.

Cartea e realmente un ghid de teologie al Imaginii. Dincolo de cuvintele introductive ale lui Ioan I. Ică şi Serghei Averinţev, de bogata bibliografie ori de imaginile ce însoţesc informaţia, Gabriel Bunge urmăreşte un traseu cu delimitări exacte, coerente, ce explică noutatea Icoanei lui Rubliov apelând la explicaţii teologico-culturale. Argumentele sunt contextualizate, parcurgem un micro-istoric al tradiţiei iconografice, e recompunsă până şi perioada ce şi-a pus amprenta asupra stilului Iconarului, aflată sub autoritatea Iubirii Treimice, aşa cum fusese înţeleasă de Sfântul Serghie. „Această complexă istorie teologică şi iconografică n-a fost, fireşte, nici cunoscută, nici prezentă în mod conştient în mintea Cuviosului Andrei Rubliov, chiar dacă ea determină până în detalii propria sa operă. Masiv prezentă pentru el a fost însă figura unică a Sfântului Serghie din Radonej, în a cărei iradiere duhovnicească şi-a pictat Troiţa. Fără cunoaşterea figurii acestui mare cuvios monah, Troiţa lui Rubliov nu poate fi înţeleasă cu adevărat”. Icoana respinge perspectiva centrală ce e în alte cazuri doar aparent naturală – cea care porneşte de la punctul de vedere al celui ce priveşte; în schimb, alege perspectiva răsturnată (Florenski) ce îşi constrânge privitorul, îl determină pe acesta să renunţe la propriul punct de vedere. Figurile şi obiectele vor fi astfel luminate nu din afară, ci conţin ele însele izvoare de lumină! Realmente, mesajul este clar: cât nu este în Duh, icoana nu poate fi decât un complicat obiect artistic destinat colecţionarilor. Locul ei este însă în mijlocul Bisericii lui Hristos: „Locul teologic al icoanei nu este însă meditaţia privată, ci celebrarea dumnezeieştii Liturghii. Ca şi icoana, Liturghia este în esenţă o actualizare comemorativă a ceea ce a făcut Dumnezeu pentru poporul Său. De aceea, ea nu e atât o celebrare a omului, cât mai degrabă un chip şi reflex pământesc al Liturghiei cereşti, concelebrare a omului cu puterile cereşti”.

Comunicarea harului şi revelarea Sfintei Treimi s-au făptuit la Cincizecime prin Pogorârea Duhului Sfânt asupra ucenicilor. În cultul ortodox, Cincizecimea e actualizată la fiecare Liturghie. Intuiţia genială a Sfântului Serghie se leagă tocmai de faptul că Cincizecimea este praznicul prin excelenţă al Sfintei Treimi. Ceea ce părea de neînfăptuit era transpunerea în Imagine a clipei de taină. Troiţa lui Rubliov, deşi păstrează linia dominantă a tipului angelologic ce insistă pe egalitatea celor trei Îngeri, reţine centralitatea Hristologică şi comentariul implicit euharistic: „aflat în centrul imaginii şi arătând cu mâna dreaptă spre potirul jertfei Sale, Fiul Îl roagă din priviri şi cu plecarea supusă a capului pe Tatăl aflat în dreapta Sa să trimită în lume pe Duhul Sfânt aflat în stânga Sa. Plecându-şi şi El supus capul spre Tatăl, Duhul Sfânt Îşi manifestă astfel disponibilitatea de a desăvârşi opera Sa mântuitoare şi revelarea Treimii” (Ioan I. Ică). Acest Duh Sfânt nu este doar o putere a lui Dumnezeu, ci chiar cea de-a treia Persoană: „El este acel «Mângâietor» (Paraclet) Care rămâne, Care Se şterge atât de mult în Fiul, fără însă să se amestece cu El ca Persoană, încât Hristos îl poate desemna ca drept «Celălalt Mângâietor», un „al doilea” Paraclet, pe Care Îl cere şi Îl dobândeşte de la Tatăl în locul Său”. Acest mister al Persoanei Duhului nu a putut fi însă vizualizat decât odată cu Sfânta Treime a lui Andrei Rubliov. Termenul grecesc Paracletos (în rom. Paraclet) pe care îl utilizează Ioan pentru Duhul Sfânt înseamnă „cel care este chemat alături” şi poate fi tradus prin mângâietor, avo­cat, patron, mijlocitor, unul care vine în ajutor, unul care încurajază în încercări. E prezent sfătuitor al Întreitei Dumnezeiri, afirmată în chipul unui silogism de părintele martir Pavel Florenski: „Există Troiţa lui Rubliov, deci există Dumnezeu”.

Marius MANTA