Cioran şi Sabato, la centenar

O cercetare de comparatistică întreprinsă în scopul detectării afinităţilor şi deosebirilor dintre doi mari scriitori ajunşi la centenarul naşterii (unul dintre ei apucând să şi-l sărbătorească în Noaptea de Sânziene) întreprinde Doina Gheorghiu Jiménez, autoarea a cărţii intitulate „Cioran şi Sábato faţă în faţă“ (Ed. „Junimea“,  2010). Exegeta îşi propune să le situeze conceptele gândirii şi opera la intersecţia a două forme de exprimare, dar şi într-o „ţară a nimănui“, adică neinsistând pe ceea ce-i diferenţiază, ci punându-i „faţă în faţă“, aflându-le punctele comune, cu alte cuvinte evidenţiind ceea ce îi apropie în privinţa modalităţilor de expresie, ale discursului, cu referiri ample la ideatică, metafizică şi ficţiune. De altfel, Emil Cioran făcea o disociere interesantă: „Filosofii scriu pentru profesori, gânditorii pentru scriitori“. În filosof, el vedea pe autorul de sistem, pe universitarul din specialitate, mult stimat în Germania, spre deosebire de „le penseur“, care trece acolo drep un „terchea-berchea“. Ultimul se bucură de toate onorurile în Franţa, care este „o naţiune literară: scriitorul este zeul şi la fel şi gânditorul, în măsura în care el scrie pentru scriitor“.

Doina Gheorghiu Jiménez încearcă să descopere unele surse comune ale gândirii lor şi să stabilească o tipologie în funcţie de care s-au conturat devenirile lor de excepţie – evoluţii fără etape ferm conturate, ci mai mult ca un dat vizibil, nuanţările căpătate pe parcurs privind tensiunea existenţial-meditativă iar nu identitatea fiinţei creatoare. Din punct de vedere metodologic, dat fiind faptul că despre o evoluţie radicală a lui Emil Cioran şi Ernesto Sábato se poate vorbi doar în raport cu extremismul politic şi, respectiv, cu anarhismul, cercetarea se va derula transversal, pentru a surprinde sensurile principale din spectacularul paradoxurilor unuia dintre cei mai antisistematici gânditori pe care ni i-a dat secolul al XX-lea şi unui creator şi martor de excepţie care a explorat zonele luminoase dar şi întunecate ale condiţiei umane.

Cei doi scriitori, despărţiţi doar de intervalul a două luni, dacă e să vorbim despre „neajunsul de a te fi născut“, sunt asemuiţi de autoare, graţie părerii pe care o aveau despre acest eveniment auroral: prin naştere, omul atinge deja, pentru Cioran, esenţa răului, iar pentru Sábato acum se inaugurează drumul nefericirii. Pentru amândoi, viaţa este un lung coridor înspre moarte: murim câte puţin chiar din prima clipă a accidentului naşterii, moartea fiind imanentă vieţii. Numai că, arată autoarea, „în timp ce pentru Cioran imanenţa morţii în viaţă este un semn al triumfului final al neantului asupra vieţii, credinţa în eternitate dovedindu-se iluzorie, Sábato, chiar şi în conştientizarea morţii, are speranţa că «dincolo mai e ceva», chiar dacă unele din personajele sale radiografiază viaţa prin moarte…“ (p. 111)

Chiar dacă demersul Doinei Gheorghiu Jiménez nu este unul psihologic, sugestiile dintr-un domeniu conex ar fi fost binevenite, întrucât se abordează în studiul Cioran şi Sábato faţă în faţă şi aspectul genetic al misterelor genetice şi al traumelor infantile. Tristeţea, complexele şi angoasele personajelor lui Ernesto Sábato sunt puse în legătură cu starea nevrotică a zămislitorului lor, care a fost un copil plăpând şi sensibil, suferind de un complex de substituţie (i s-a pus numele unui frate mort chiar în ziua venirii sale pe lume, de Sânziene, când cerurile sunt deschise), încercat de halucinaţii, coşmaruri, crize de somnambulism şi finalmente de insomnii, la fel ca veghetorul în noapte Emil Cioran. „Sábato spune că a fost întotdeauna fascinat de nebunie ca boală, ieşire din normalitate, considerând că şi visul este tot o stare de nebunie. [...] Punctul de plecare pentru artă este noaptea, inconştientul, spune Sábato, artistul vine întotdeauna din noapte, din nebunie, dominându-şi monştrii pe care îi are înăuntru prin opera sa. Omul este o dualitate: este treaz şi visează, este nebun şi înţelept, în spiritul lui se dă mereu o luptă între forţe antagonice, din care ies învingătoare pe rând unele sau altele“ (p. 106). De asemenea, se iau în discuţie câteva elemente care s-ar putea constitui în explicaţii cauzale pentru apetenţa nocturnă a lui Emil Cioran. Niciuna nu s-ar putea însă impune ca lipsită de echivoc, bunăoară de explicat singularitatea celui care a scris „Ţara mea – Mon pays“ pornind doar de la istoria colectivă a epocii în care s-a format.

În cazul scriitorului argentinian se evidenţiază complexul psihologic şi metafizic al „descendentului din străini“, pus în strânsă legătură cu pesimismul acestuia de a se fi născut într-o ţară de imigranţi, lipsită istorie, dar înzestrată cu „metafizica tangoului“. De cealaltă parte, „Schimbarea la faţă a României“ este fără doar şi poate o carte despre patria ce l-a marcat în chip fatal pe nihilistul nostru, reprezentând o mărturie despre frustrările pe care le poartă dar şi un punct de reper pentru sociolog, politolog ori omul de cultură în general care vrea să surprindă „in vitro“ datele esenţiale ale unui complex de imagini identitare mişcate. Este prin excelenţă o scriere în cadrul căreia se amestecă uniform, după o logică bine articulată, trăsăturile individului cu cele ale poporului de baştină, fiind punctată de mai multe ori de-a lungul cercetării ideea că întreaga creaţie a lui Emil Cioran are, pe de o parte, drept puncte de plecare spaţiul propriei copilării, iar pe de altă parte, în poziţia pe care o adoptă cu referire la identitatea sa naţională, plus raporturile pe care le stabileşte cu aceasta şi după exilare.

Doina Gheorghiu Jiménez este convinsă de faptul că Emil Cioran şi Ernesto Sábato nu suportă aplicarea niciunui fel de clişee interpretative, fiecare dintre ei conturând un univers dificil de analizat şi sistematizat, cu atât mai mult cu cât amândoi au refuzat întreaga viaţă încatenarea în orice fel de sistem. Deşi s-au îndreptat în tinereţe spre sisteme ideologice extremiste, ei au ajuns la concluzii asemănătoare, cu nutrirea speranţei în meliorism doar de partea scriitorului sud-american. Se demonstrează cu pertinenţă faptul că în timp ce Emil Cioran optează pentru retragerea ostentativă şi superioară, refuzând cu dispreţ distincţiile şi darea de lecţii fiinţei omeneşti, care oricum nu poate fi îndreptată, justiţiarul social Ernesto Sábato nu s-a retras din lume, ci s-a angajat direct în lupta împotriva injustiţiilor sociale şi, în acelaşi timp, avertizându-l pe om asupra pericolului înstrăinării de esenţa sa.

A vorbi despre operele lui Emil Cioran şi Ernesto Sábato în afara contextului cultural, istoric, social şi moral în care au trăit cei doi creatori ar însemna – se insistă în lucrare – ignorarea a chiar esenţei acestor tipuri unice de expresivitate, fie că au trăit izolat (aşa cum a procedat în Franţa autoproclamatul „apatrid“ Emil Cioran, dar, adaug imediat, după ce s-a dorit, în anii debutului, a fi un pragmatic al mesianismului), fie că s-au angajat civic (precum consecventul anarhist şi „apatrid metafizic“ Ernesto Sábato). Şi pe bună dreptate, întrucât perioada în care s-au format ei a fost dinamizată de cele mai diferite experienţe artistice, radicale în inovaţie până la anarhie. Atunci ieşeau în evidenţă subtilităţile tehnice moderniste, construcţiile insolite, problematizările intelectualiste greu descifrabile, structurile complicate, limbajul epatant-înnoitor, abilităţile livreşti indiscernabile, răsturnările de concepţie filosofică şi estetică, atrofierea post-nietzscheană a spiritului creştin.

În fond, ceea ce a interesat-o pe cercetătoare – deşi face ample trimiteri la cultura continentului nostru şi a celui sud-american – nu a fost să vadă cum a luat naştere opera celor doi scriitori în cadrul unui raport intens de intertextualitate cu cele două culturi mai sus amintite, ci să ne trezească nouă conştiinţa înspre un alt adevăr: acela că Emil Cioran şi Ernesto Sábato nu mai fac parte din patrimoniul culturii mondiale doar sub aspect virtual, într-o expectativă care şi-ar aştepta şansa de a se realiza destinal cândva, intrând cu adevărat în conştiinţa universală, ci că ei au trecut deja din virtualitate în realitate. Doina Gheorghiu Jiménez a demonstrat în studiul „Cioran şi Sábato faţă în faţă“ că dificultatea unei priviri unitare asupra gândirii fragmentare, dacă este decriptată într-un anumit fel, poate fi cuprinsă într-o lucrare bine închegată despre un pesimist incurabil şi unul optimist, despre teme confluente precum: vieţuirea sub ameninţarea de a nu mai putea trăi, presentimentul nebuniei, canonul singurătăţii, experienţa agonală, incapacitatea de a crede în Dumnezeu intersectată cu posibila teofanie. De fiecare dată, autoarea aruncă o privire unitară asupra contradicţiilor ce abundă în viaţa şi opera celor două mari spirite ale secolului al XX-lea aflate la centenar.

Vasile SPIRIDON