Revista revistelor ianuarie 2012

Familia

nr.11-12, noiembrie – decembrie 2012

“Cultura română  a ironizat din greu câteva lucruri. Pentru că, deşi nu avem dimensiuni, măcar de reflexe europene dăm dovadă cam de la începutul secolului trecut”. Editorialul lui Miron Beteg repune în discuţie marea problemă a întregii culturi române: lipsa de ancorare veridică în actualităţile culturilor occidentale. De fapt, articolul pleacă de la o scurtă propoziţie citită (de domnia sa) într-una din cărţile apărute după 1989 – „Ce cumplită singurătate este Moartea!” Dincolo de pastişa soresciană (va amintiţi „Ioana”, sper!), Miron Beteg rămâne de partea celor care sunt în stare a surprinde grotescul situaţiei. „Mă face să zâmbesc faptul că, oricât ne-am chinui, oricât ne-am toci turul pantalonilor pe băncile universităţilor vestice, pare că nu reuşim să temperăm în noi reflexele unei culturi întârziate. Mai mult, bibliografiile spectaculoase, notele de subsol pline de nume pe care nici măcar citi corect nu le ştim, nu fac decât să accentueze această senzaţie. Splendorile culturii nu ţin, până la capăt, de o listă de cărţi. Poţi să scuipi pe jos în timp ce se cântă Verdi, cum poţi mânca princiar slănină cu ceapă. Ne grăbim să prindem din urmă Occidentul. […] Cultura nu se face ca o obsesie. Cioran a fost obsedat să scrie perfect în limba franceză. A venit însă şi ziua în care a uitat franceza, rămânând doar cu româna lui de la Răşinari. Un popor întreg nu-şi poate permite asta. Nu că n-am putea vorbi, toţi, ca la Răşinari. Dar niciunul dintre noi n-ar fi putut scrie Schimbarea la faţă a României”. În tot cazul, rămân de urmărit raţionamentele editorialistului, care în marea lor parte par să aibă sensuri concrete şi corecte.
Al. Cistelecan se opreşte asupra unei cărţi cu un aspect insolit, aflată undeva la graniţa dintre critica criticii şi morală. E vorba de „Asupra criticei de azi” de Nicoleta Sălcudeanu; lucrarea îşi propune să scoată la iveală câteva din ciudăţeniile noului (sau mai vechiului) val al criticilor: „Pentru că moravurile critice s-au stricat, axiologia s-a perturbat, liniştea contemplativă şi interpretativă s-a transformat în hărmălaie politizată. Criticii sunt dispuşi în coterii, fac lucrare de gaşcă şi absentează de la imparţialitate. Dau note pe necitite şi pe simpatii – politice, generaţioniste şi de altele, de care-or mai fi. E timpul să le-o spună cineva de la obraz că nu se mai poate tolera aşa degradaţiune”. Ce-o supără cel mai tare pe autoare? Aflăm de la Al. Cistelecan: prostia, conformismult critic, tendinţa de a fi chic, actualismul demitizant etc. Interesant este că exerciţiul domniei sale se întinde implicit şi asupra unor nume „clasice”, etalon pentru critica noastră precum Manolescu, Ştefănescu, Negrici.
Mai departe în revistă avem un mix de jazz & blues marca Daniel Vighi, care din păcate nu impresionează prin absolut nimic, urmat de cronica literară la un roman realist bine scris, cu o temă legată de situaţia nordului Bucovinei din deceniul 4 al veacului trecut („Când ne vom întoarce” de Radu Mareş, cronica fiind semnată Liviu Câmpeanu). Destul de interesantă apoi prezentarea uneia din cărţile ce va mai stârni ample comentarii – „Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între anii 1930 şi 1950” de Lucian Boia.
Partea cea mai interesantă a numărului de faţă se învârte în jurul aniversării lui Mihai Şora, aflat la 95 de ani. Sunt incluse file de amintiri, dar şi transcrierea unei mese rotunde (din data de 30 semptembrie 2011, cu prilejul conferinţei „Valorile şi sensul lor”) la care au luat parte intelectuali de primă mână. Câteva pagini ample aparţin Ioanei Revnic şi a sa anchetă „cât de cunoscută este literatura română din Basarabia în România şi Europa”. După un studiu destul de elaborat, sunt invitaţi să răspundă unor întrebări – cheie câteva nume importante din cultura de dincolo de Prut (Gh. Erizanu – directorul Editurii „Cartier”, Eugen Lungu – eseist, critic literar, redactor-şef la editura „ARC”, Mircea V. Ciobanu – eseist, critic literar, redactor-şef la editura „Ştiinţa”, fost viceministru al educaţiei în 1999, Valentina Tăzăluanu – critic literar, eseistă, redactor-şef al revistei „Sud-Est Cultural”, Iulian Ciocan  -prozator, redactor – asociat la revista „Contrafort”, jurnalist la Radio Europa Liberă).
Dintre grupajele lirice prezente în revistă, mi-au atras atenţia poemele Ligiei Pârvulescu care sunt preţioase când prin firescul conotaţiilor, când devin poate prea apropiate de o estetică douămiistă. Voi exemplifica cu „slide”: „globule roşii oase şi ceva substanţe active/ totul amestecat în vagoanele grele ale noptilor/ obişnuitele deraieri de la vis/ aluneci te ştergi de sudoare// se schimbă iar sensurile/ dansul reîncepe de cealaltă parte cu/ aceleaşi personaje în plină mizerie fumul şi veşnica sticlă de vin/ uiţi să întinzi mâna să iei să dai banul sau dragostea/ rolul e sau nu altul// vezi pielea dincolo de ultima celulă/ spatele gol arcuit în fereastră/ profilul mişcarea lentă a serii/ atingerea caldă a aerului/ pornirea bruscă de a distruge// apoi ceaţa şi falduri groase de linişte/ din apele nopţilor ies fiinţe pe jumătate vii/ mişcările lor înnegurate fracturează oglinzile”.

Poezia

iarnă, 2011

Chiar dacă nu este unul dintre numerele cele mai reuşite, „Poezia” ne propune ca de obicei o supratemă – legătura dintre poezie şi destin. Nu m-aş opri decât asupra câtorva nume. Dintre acestea, m-a surprins plăcut tânărul autor Paul Gorban – „nu fi supărat pe pământul care-ţi mănâncă/ umbrele. ţi le va da înapoi. aşa cum drumul/ întoarce copilului bicicleta de lemn/ şi figurile de cretă. aşa cum pruncul întoarce/ mamei datoria faţă de moarte. nu fi supărat/ pe muierile rele. nimeni nu le ia în seamă/ cu adevărat. nici donquijotiştii care/ sub poalele lor ca pomii/ se-nghesuie la fruct,/ nici florile cuminţi atârnate la balcoanele blocurilor/ ce stau ca nişte becuri de veghe şi nici/ anticarii cu păsări şi îngeri de-argint/ nu le bagă în seamă adevărul. nu fi supărat/ pe pământul care-ţi mănâncă umbrele. ţi le/ va da iarba înapoi. şi atunci, toţi cei flămânzi/ vor veni să mănânce liniştea duhului tău” („liniştea umbrelor”). Poate singurul articol subordonat fericit temei vine tot dinspre estetica romantică germană aplicată. Mai precis, George Popa ne destăinuie „Destinul în viziunea lui Friedrich Holderlin”. Reiese cum în concepţia lui Holderlin divinul nu rămâne ceva abscons, ci însuşi omul poate fi ceva dumnezeiesc; ne referim, desigur, la acel om care se desprinde de el însuşi prin contemplarea şi apropierea duioasă de sacru. Aş mai menţiona micro-studiul Cristinei Ruse „Cântarea profetului Moise un destin dinainte ştiut pentru un popor”. Fain de tot este şi dialogul cu scriitorul Chiril Covalgi – laureatul din acest an al Premiului pentru traducere şi promovare a operei eminesciene în străinătate, decernat pe 15 iunie la Botoşani. În linia firescului, multe s-au axat pe receptarea lui Eminescu: „Literatura română clasică şi contemporană a fost de fapt interzisă până la sfârşitul anilor cincizeci. Dar şi în anii următori, la Moscova, eram întrebat dacă au fost doi Eminescu – unul, Mihai, tradus la Moscova din româneşte, şi altul, Mihail, tradus de la Chişinău din moldoveneşte… Multe situaţii triste ori tragi-comice aş putea povesti despre situaţia stupidă şi anecdotica de atunci…”

Poesis

nr.249-251/ 2011

„Antologia Orfeu” ne propune poemele „Amintiri” şi „Umbra unui om” ale lui Adam Puslojic, „Scrisoare deschisă necititorilor mei” de Daniel Corbu. Radu Voinescu prezintă un nou volum semnat Horia Gârbea care revine către poezie după ani lungi de absenţă din sfera acesteia. E poate momentul oportun pentru a atrage atenţia one more time asupra Editurii „Tracus Arte” care ne surprinde prin volumele publicate de un rafinament aparte. George Vulturescu se ocupă de „Dulceţuri târzii” (G. Achim), volum pe care eu însumi l-am considerat la vremea cuvenită o micro-ontologie a individului. În plus, rămân câteva „detalii tehnice” care ne diferenţiază: „Procedeele prin care Marmaţia din fuioare de vis prinde consistenţă şi devine teritoriu, care creşte şi se lărgeşte sub ochii noştri, nu sunt peisajele narcotice, descrierile contemplative de natură şi lirismul decadent. G. Achim nu muzeifică nimic, nu drapează decoruri. Este un singur decor aici: o curte de la ţară, cu garduri, şoproane, animale în poiată, cu o poartă care dă spre bătătura celorlalţi ţărani. Însă personajele care umplu acest decor, viabilitatea lor, dau senzaţia de mişcare, de creştere şi descreştere. Notaţia devine conotaţie, oralitatea narcotizează versul şi-l trece în varii registre discursive: prozaice, lirice, de verset sau proverb”.

Ramuri

nr.12, decembrie 2011

Meridianele celor de la „Ramuri” sunt asigurate de prezenţa lui Philippe Dufour, în traducerea şi prezentarea Irinei Georgescu. Philippe Dufour este profesor de literatură franceză la Universitatea „Francois Rabelais” din Tours, fiind cunoscut în spaţiul francez atât pentru volumul dedicat realismului „Le Realisme. De Balzac a Proust”, cât şi pentru studiile asupra lui Flaubert. În revistă este prezent prin câteva fragmente din lucrarea teoretică „Le Roman est un songe”. Sub forma unui „poem al oraşului”, mi-a plăcut „Tragedia neantică” a lui Paul Aretzu şi am urmărit cu interes prezentările lui Nicolae Coande legate de „Julian Barnes – Nimicul de temut” şi „Răzvan Petrescu – Rubato”. Interviul Mirelei Giodea îl are în centru pe Dan Perjovschi. În chip evident, arta rămâne un teritoriu fantastic liber, unde chiar găseşti o motivaţie să trăieşti, un teritoriu unde nu trebuie să urmăreşti neapărat detaliile până la ultimele lor efecte, cât mai ales să surprinzi acea linie inefabilă capabilă de a te propulsa într-un estetic pur. Răspunsurile vin cu o noşalanţă de invidiat, Dan Perjovschi se dovedeşte a fi un căutător al lucrurilor frumoase şi prin cuvânt; spirit liber, îşi admite propriile neputinţe, îşi discerne propriile drepturi, îşi „propune” propriile jocuri. Mi-a plăcut şi pagina de poezie propusă de Calistrat Costin şi Petruţ Pârvescu. Reţin de la ultimul: „în faţa casei/ înjugaţi/ doi boi albi/ păscuseră iarba/ când am ieşit în prag/ oamenii îşi luaseră căciulile din cap// în rest/ totul a fost bine/ numai tata/ când a plecat/ puţin cam trist/ mi-a pus în mână/ doi bănuţi de argint!” („starea stărilor sau tata puţin cam trist”). Dacă nu văd neapărat rostul aşezării în a treia pagină a notelor de jurnal marca Gabriel Dimisianu (fireşte, multe ar putea fi explicaţiile pentru o asemenea alegere dar…), m-au interesat „Pana şi computerul” lui Adrian Popescu, dar mai ales calculele lui Nichita Danilov cu privire la şansele reale pe care le are Mircea Cărtărescu să primească Nobelul. Înclin să fiu atât de subiectiv şi pueril, încât voi spune că s-a vorbit atât de mult despre acest premiu asociat numelui lui Cărtărescu, se aşteaptă de atât de mulţi ani o recunoaştere a literaturii noastre de „dincolo”, încât, personal, consider că toate acestea nici nu mai contează. Îmi doresc mai degrabă studii serioase despre opera postmodernului Cărtărescu, îmi doresc ca acelaşi Cărtărescu să revină din ce în ce mai des pe piaţă cu cărţile de odinioară şi nu cu micile afaceri pe care cei de la Humanitas ştiu atât de bine să le vândă! De ce nu, îmi doresc o selecţie Cărtărescu cu poeme recitate de nume mari ale teatrului nostru, o mai coerentă lansare a e-bookurilor domniei sale, şi tot aşa. Pe scurt, un Cărtărescu mai credibil. Dacă-o fi să vină şi nenorocitul ăla de Nobel, îl voi aminti pe undeva, cândva!

Orizont

nr.12/ 2011

„Orizontul” vine adesea surprize dintre cele mai plăcute. Recunosc, dacă nu mă înşală memoria, am ratat numărul precedent dar am descoperit acum continuarea unui interviu cu Lindsay Waters. Am luat aminte – „În acest moment are loc o renaştere a filosofiei americane de limbă engleză. Cel mai important filosof de limbă engleză din lume, John Mc Dowell, predă la Pittsburg şi lucrează cu Robert Brandom, fost stundet al lui Rorty. Cărţile le sunt foarte citite în Europa […] În filosofia americană se credea că există o ruptură între filosofia continentală şi cea analitică. Cei pe care îi publicam erau de părere că putem renunţa cu totul la această distincţie, întrucât cele mai bune exemple de filosofie continentală au contribuit în mod direct de dezvoltarea filosofiei analitice”.
Continuă, printre altele, firul unui documentar mai puţin cunoscut despre Mircea Eliade în prezentarea aceluiaşi neobosit Mircea Handoca. Ancheta revistei ne îngăduie o grimasă amară: „De la criza economică la criza literaturii. De care vă este teamă mai mult?”  Răspund: Vasile Bogdan, Constantin Buiciuc, Ilie Chelariu, Dan Negrescu, Laurenţiu Nistorescu, Lucian P. Petrescu, Lucian Scurtu.

LecTop