Revista revistelor februarie 2010

Dacia literară

nr. 88, ianuarie 2010

Alexandru Zub găseşte timpul şi motivaţia de a prezenta atât revista băcăuană „Vitraliu”, cât şi manifestările prilejuite de cea de-a XV-a ediţie a Simpozionului naţional de estetică. Călin Ciobotari ne-a obişnuit cu postura omului preocupat de istorie şi istorii literare. Intervievând diferite personalităţi, fixează cu adecvată măsură în epocă jaloane importante. De această dată, îl reîntâlnim pe Matei Vişniec, declamându-şi iubirea pentru marea cultură a Franţei. În ciuda faptului că textul dramatic poate nu ar presupune, în opinia majorităţii, certe valenţe stilistice, Matei Vişniec continuă tradiţia marilor nume preocupate de forma frazei, de chinul la care limba te supune în permanenţă: „Continuu să fiu umil în faţa acestei limbi pe care o învăţ zi de zi. Până la sfârşitul vieţii voi continua să aprofundez limba franceză. Ceea ce nu înseamnă că n-am scris în franceză vreo treizeci de piese, traduse în vreo treizeci de limbi. A fost o combinaţie de vocaţie, noroc, de stea, de muncă. Este o aventură literară ceea ce mi se întâmplă mie. Nu e o soluţie pentru toată lumea”. Amplul interviu a lui Călin Ciobotari este continuat de Ioan Holban, odată cu prezentarea volumului „Sindromul de panică în Oraşul Luminilor” de Matei Vişniec; mai mult, George Bodea stabileşte tuşele unui portret Vişniec – navigând prin oraşul luminilor.

Comentariile şcolare sunt în marea majoritate a cazurilor lipsite de pertinenţa cuvenită, nişte simple consideraţii ce funcţionează sub forma unor truisme rareori bine scrise. Poate că literatura didactică este cel mai bun spaţiu al locurilor comune, al unor comentarii răstignite an după an. Cu toţii am aflat din şcoală despre genialitatea lui Eminescu, despre influenţele sale atât de complexe. Cum să fi auzit de Shopenhauer dacă nu l-am fi legat de Eminescu? Totuşi, mai sunt şi excepţii: analize fine, care nuanţează elevat, metode comparate etc. Din cele abia rostite, înţelegem că „Eminescu şi Heidegger” de George Popa are caracter de obligativitate. De altfel, fireşte – subiectiv, luna ianuarie este perioada cea mai nenorocită din an. Acum sunt marile serbări Eminescu, acum revistele literare publică articolaşe golaşe despre Eminescu, uitate în răstimpul celorlalte luni prin sertarele redacţiei. În ianuarie presa e interesată de Eminescu, televiziunile aşijderea! Cu greu poţi fi într-atât de răbdător încât să găseşti un articol care merită cu adevărat, un cât de mic articol care să îţi provoace imaginarul… Din ce în ce mai rar suntem lăsaţi să-l citim pe Eminescu în tihnă. Constantin Cubleşan ne aminteşte de un volum al anilor ’30, un Mihai Eminescu lecturat din perspectivă psihanalitică, autor fiind C. Vlad. Un foarte interesant capitol se referă la mizofilia lui Eminescu, căutând resorturi în labirintul dramelor poetului.

Într-altă ordine de idei, mi-a plăcut joaca cu cercul vorbelor a lui Nicolae Turtureanu din „O şapcă roşie”, pentru ca pe Adrian Alui Gheorghe să îl reţin propunând un inedit Aurel Dumitraşcu. Urmează în revistă două materiale ample care, deşi au o tematică diferită, poartă o obligaţie: aceea de a  genera viitoare texte. Astfel, Petru Ursache reuşeşte o fisă de evidenţă a ţăranului român, plecând de la constatarea faptului că, în mod paradoxal, acesta a reuşit să intre în istorie abia odată cu perioadă pre-modernă. Sau şi mai dur: post-festum, când păreau că toate se vor fi fost zise. Ovidiu Pecican se ocupă de „Istoria ieroglifică” (Dimitrie Cantemir), raportată la „Ceasornicul domnilor” (Antonio de Guevara).

Tomis

ianuarie / două mii zece

Creditorialul lui Bogdan Papacostea deplânge lipsa de profesionalism a autorităţilor din Constanţa care nu par a-şi da seama, nici într-al doisprezecelea ceas, de ce potenţial turistic s-ar putea bucura. Sunt de acord până la un punct: personal, nu cad în extaz odată cu felul grecilor de a scoate bani din piatră seacă. Nu am cum să uit nici acum cum, la ieşirea dintr-un sit cu oareşcare rezonanţă, cum e cel de la Dion, mi s-a urat din partea unui doctor în istorie un „Welcome!” sănătos. Am început să nu mai cred în sisteme, ci doar în oameni. Cel puţin atât timp cât vorbim de surioarele noastre din sudul Europei.

Numărul curent stă în ideea că toată filosofia secolului XX este un comentariu pe marginea textelor a doi gânditori: Marx şi Nietzsche. Nu ştiu în ce măsură complică Daniel Clinici lucrurile prin intermezzo-ul pe care ni-l propune („Despre adevăr şi minciună în sens extramoral”), dar am convingerea că Nietzsche este un nume la care, în contra oricărui curent la modă, se va reveni continuu. Abrupt, trecem la dansul care „nu mai e ce-a fost, […] dansul a fugit de pe scenă direct în stradă, pe plajă, în hale dezafectate, în grădinile Versailles-ului sau chiar în aer”. Oricum, veţi găsi ceva despre Kitsou Dubois! Îmi plac paginile patronate de îndemnul „Ieşiţi din tipare!” Aici avem o listă cu treisprezece catastrofe reuşite şi două studii de şcoală veche. Nu mă mai declar interesat de felul în care cineva poate să vrea / nu vrea să dea colţul. Mai demult, m-am lăsat la rândul meu păcălit de un asemenea articol, uploadândul (cât păgânism!) pe blog. Traficul a fost unul anost, pentru publicul de pe net mult mai interesante fiind materialele scrise cu toată seriozitatea, ceea ce, să recunoaştem, e un semn de fericit firesc. Am vrut la rândul meu să pariez pe pariul celor de la Tomis, dar când să citesc poemul Corinei Dragomir, pagina s-a desprins şi a fost pe loc mototolită de Maia. Maia e mâţa.

Poesis

Nr. 224-225-226-227, septembrie-octombrie-noiembrie-decembrie 2009

Am emoţii pentru o revistă cu asemenea tradiţie! „Poesis” a început să arate mai bine, a început să iasă mai rar! Semne rele… Dar poate mă înşel. Deşi sumarul nu este tocmai bogat, mi s-a părut interesantă discuţia asupra unei specii la re-modelat – idila. La evocări i-am întâlnit pe Boris Marian şi Arthur Porumboiu cu „Ereticul Gherasim Luca” şi „Un moment cu Nichita Stănescu”. Nu ai cum să treci nici peste Nichita Danilov – „O zi din viaţa lui Vladimir Ilici. Blestemul Casei Romanovilor”, nici peste Nicholas Catanoy – „Un modernist antimodern: Milan Kundera”. Şi traducerile sunt fericite: Jonathan Swift – poetul, poeţi spanioli (Carlos Vitale, Jose Antonio Martinez Munoz), Dieter Schlesak, Peter Thabit Jones, Carles Torner.

Am fost atras de textele tânărului Stoian G. Bogdan, debutant la C.R. cu volumul „Chipurile”. Transcriu la mâna a doua un poem al acestui volum: „Costumul / meu s-a pricopsit cu nuanţele pământului / el este sufletul care n-a putut să fugă prea / departe de / mine / el îmi acoperă fiinţa rece // n-am altul / şi asta mă face să mă simt deja mort / iar costumul meu e atât de cârpit / că fiecare cusătură ascunde alta / că într-o lume de cârpă ar trebui să poarte mască // atâţia ani am purtat costumul acesta / încât sunt mai mult decât sigur / că m-a învăţat pe de rost / că îmi cunoaşte toate gesturile / că dacă l-aş lepăda şi l-aş vinde / s-ar întoarce sigur la mine / ca un câine la ciolanele stăpânului său // costumul meu s-a pricopsit cu nuanţele / pământului / şi eu îl port zile întregi / uitându-mă din secundă-n secundă la ceas / pentru că zilele în care nu mă uit / sunt mai lungi” („Costumul”).

Hyperion

Nr. 10-11-12 / 2009

Ciudat rămâne că aşa a fost să fie: am purtat după mine câteva zile „Hyperion” prin oraş. Nu vă ascund că multă lume nici nu auzise de ea. „Hyperion?” Şi priveau uşor pieziş, în orice caz – cu neîncredere! Dar mai apoi, odată cu „desfiletarea” ei (vorba cuiva), intervenea surpriza: „Pare a fi o revistă bună!” Cum să nu zâmbeşti?

Dar să intrăm… accentul lui Gellu Dorian este binevenit: Memorialul Ipoteşti rămâne uneori „o instituţie naţională de interes judeţean”. Mi-a plăcut Anca Mizumschi odată cu primul volum de versuri. A fost o apariţie caldă, firească, de o retorică aparte – complexă şi în acelaşi timp indiferentă la moda literară. O regăsesc acum, graţie interviului luat de Andra Rotaru. M-am simţit acasă: „Am proiecte poetice pe care le-am început acum 7 ani şi nu pot încă să le dau drumul în lume, nu le simt rotunde”. Incitantă ancheta revistei despre realitatea / utilitatea canonului, deşi cei ce răspund par a nu fi avut niciodată vreun cuvânt hotărâtor în literatura română. Mă bucură prezenţa Cătălinei Cadinoiu, pe care o tot aştept prinsă-ntr-un volum. Altul decât cel cu nuferi! Iar la capitolul proză mă voi opri doar la Dan Perşa – „Şi eu am scufundat Atlantida”, Dan Bogdan Hanu – „Epistolă către un irespondent”, Sandu Romeo Narcis – „Mama nu are dreptate” şi A. G. Romilă – „Pendula părintelui Sofian (după o pildă a ieroschimonahului Paisie Olaru)”.

Acolada

nr. 1, ianuarie 2010

Gheorghe Grigurcu despre Adrian Alui Gheorghe, mai precis despre „Iadul etic, iadul estetic”, Editura Timpul, 2008. În ciuda titlului, Gheorghe Grigurcu stabileşte ineditul suflului cu un anumit specific, de tip humuleştean. Avem de-a face cu o „extrovertire a poetului”, sub semnul unui joc înţeles, complicat doar pentru cei ce nu au nimic din geografia sacră a locului amintit. Aerul de robusteţe glumeaţă provine din chiar pesimismul său luminiscent, compatibil cu o „adaptare din mers la insidiozităţile vieţii”. De altfel, avem şi câteva inedite dintr-un volum de poezie, aflat în pregătire: aceeaşi marcă – Adrian Alui Gheorghe. Mai citim, acum mai preţioase decât altădată, fragmente din „Jurnalul” lui Gabriel Dimisianu. Semnalez şi o anchetă despre starea României la douăzeci de ani de la marea schimbare. În ciuda unor întrebări uşor previzibile, Magda Ursache reuşeşte prin naturaleţea răspunsurilor  (pentru a câta oară?) să dinamizeze sumbrul tablou. Despre folosirea fără propietate a unor termeni, despre falsele poduri dintre politicieni şi tineret, despre demagogie şi injustiţia valorii ne vorbeşte Constantin Călin odată cu ale sale „Zigzaguri”. Dacă cu ajutorul unui sarcasm bine temperat Constantin Călin reuşeşte să ne pună la adăpost în faţa unei lumi ce parcă şi-a uitat rosturile, reţeta Anei Blandiana mizează pe registrul liric. „Independenţa prin singurătate” vine odată cu revelaţia unei neatârnări de oameni ori de materie. La urma urmelor, „este destul un scriitor, un creion şi o bucată de hârtie – ba, la o adică, se poate renunţa, cum s-a văzut în închisori, şi la hârtie şi la creion – pentru ca un poem să se nască şi să nu mai poată fi distrus”.

Nicolae Florescu ţine în mână o altă „cutie a Pandorei”: alege să înceapă un micro-serial despre „Mihail Sadoveanu – între masonerie şi comunism”.

Orizont

nr. 1, 29 ianuarie 2010

Nu mă voi opri în cazul revistei revistei „Orizont” decât la cronica unui volum de memorii. Autoarea, Lidia Stăniloae, reface o mică parte a anilor de un farmec aparte, trăiţi în ţară, dar şi imaginea unui Occident ce nu îşi cunoaşte prea bine rosturile. În aceste „memorii deviate” găsim angoasele celui ce rămâne răvăşit pentru totdeauna în faţa melancoliei. Undeva, rămâne ascunsă speranţa de mai bine, de o re-întoarcere metaforică înspre casa părintească. Figura paternă a lui Dumitru Stăniloae este bine-cunoscută atât în ţară, cât şi peste graniţe. De multe ori, amintirea tatălui pare să fie unicul motiv pentru care ziua de mâine mai are conturul scontat: „Mai târziu am învăţat că libertatea e în tine, dacă ştii s-o recunoşti, s-o păstrezi, să fii consecvent cu convingerile, cu credinţele tale. Că nimic pe lume nu te scuteşte de griji, de necazuri, de mizeriile cotidiene. Că oamenii sunt pretutindeni aceeaşi, cu generozităţile şi meschinăriile lor, că de la ei trebuie să aştepţi puţin. Că singura alternativă este că Dumnezeu e prezent, că te ajută dacă ai nevoie şi crezi cu adevărat că te poate ajuta dacă i-o ceri”.

Echilibrul pare a fi unul perfect deşi undeva către sfârşitul cărţii, odată cu evocarea anilor de libertate, de după 1989, însăşi autoarea pare a nu înţelege până la ultima consecinţă diverse atitudini pe care le consideră condamnabile.

Marele plus al volumului rămâne, desigur, amintirea teologului în cetate. Din păcate, figura părintelui Dumitru Stăniloae este acum parazitată „de o întreagă faună abjectă de profitori, plagiatori, compilatori, editori-pirat, editori improvizaţi, falsificatori de texte şi interviuri, hiene ale unei prese sordide, colegi resentimentari, falşi discipoli, impostori culturali, autori de mărturii despre Stăniloae pline de aberaţii, rude intrigante şi venale etc.” Prezentul e atât de sumbru încât, acum, rămâne să mă întreb la rândul meu: foştii copii mai pot greşi în evaluările lor prezente?

LecTop