Intelectualii. Tirania ideilor

Când, în numărul anterior al revistei, îmi exersam ironia, cu prefăcută stângăcie, îndreptată împotriva unor oameni pe care, de fapt, îi simpatizez, aminteam şi de cartea lui Paul Johnson, Intelectualii, folosită atunci în trecere ca posibilă bibliografie, deoarece în ea autorul demonstra că inteligenţa, marea cultură şi chiar geniul nu presupun că posesorii acestor atribute sunt şi caractere în adevăratul sens al cuvântului. Aminteam atunci, accentuând, că personalităţile pe care le analiza Paul Johnson sunt de mult timp validate de istorie, fiindcă ideile lor au influenţat uneori sensul existenţei omenirii. Cartea aceasta, apărută mai demult, mi-a amintit că anul acesta se împlinesc trei sute de ani de la naşterea lui Jean-Jacques Rousseau, cel care, alături de Voltaire, Diderot etc., a schimbat lumea. Desigur, avem mai întâi în vedere ideile care au schimat lumea în bine, dar nu putem să nu ne amintim de idei sau ideologii care au fost mai tiranice, mai agresive şi mai distrugătoare ca războaiele. Îmi amintesc, de asemenea, că în celălalt regim, cu mulţi ani în urmă, ascultam o mărturisire de-ale lui Şerban Cioculescu. În spital fiind (îşi rupsese piciorul la schi – avea peste optzeci de ani), celebrul om de litere rememora un episod din studenţie, când fusese invitat de profesorul său G. Ibrăileanu să colaboreze şi chiar să lucreze la „Viaţa românească”. Avea evlavie atât pentru Ibrăileanu, cât şi pentru Constantin Stere, şi se gândea pe atunci că se va simţi stingherit în redacţie în prezenţa acestora, deşi, zicea Şerban Cioculescu, de o vreme „aveam obiceiul să citesc măcar o carte pe zi”. În treacăt fie zis, ştiam şi de alţi oameni de cultură cu o capacitate de lectură enormă, iar faptul acesta mă fascina şi mă fascinează şi acum, gândindu-mă cu tristeţe că astăzi alt soi de oameni se impun drept modele. Dincolo de fascinaţia cărţii, m-am întrebat, de multe ori „strâmb”, de câte cărţi e nevoie ca omul să poată fi considerat un învăţat. Şi asta în măsura în care, odată, adolescent fiind, după ce prinsesem gustul lecturii, aveam o problemă de viaţă „insolvabilă”, pe care un bătrân ţăran dintr-un sat uitat de lume din Moldova, stând pe băncuţa de lemn din faţa casei sale, pe seară, şi ascultându-mă, mi-a rezolvat-o uimitor de repede prin câteva propoziţii simple. După ceva vreme, devenind „matur”, am putut observa că mulţi oameni de mare anvergură intelectuală n-au caracter. După încă un timp, am aflat de la Jean-François Revel, Călugărul şi filozoful, că într-un anumit moment al istoriei, filozofia s-a despărţit de înţelepciune, moment în care învăţatul n-a mai putut întrupa în viaţa de toate zilele ideile pe care le propovăduieşte.

Acest lucru îl interesează şi pe Paul Johnson, jurnalist de notorietate în lumea anglo-saxonă, în cartea Intelectualii, apărută la „Humanitas”, în 2006. Considerând, desigur, că ar fi o întreprindere prea complicată dacă ar începe demersul său cu cercetarea unor personalităţi din Antichitate, alege să se ocupe de ultimele două sute de ani, pornind dinspre Iluminism către zilele noastre. Pe Paul Johnson îl interesează cine sunt intelectualii, ce reprezintă ei dincolo de imaginea onorabilă pe care o oferă lumii, dacă ei sunt cei mai potriviţi să conducă sau să îndrume lumea, dând sfaturi de la înălţimea unei moralităţi impecabile, acordând indulgenţe, bunăvoinţă sau sancţionând greşelile cu luciditatea celor care contemplă dezastrele istoriei din birou, din bibliotecă. Autorul se mai întreabă cât respect au ei pentru adevăr, dacă erau corecţi în chestiunile de ordin financiar, sexual, cum se comportau cu soţiile, cu amantele, în familie şi cât erau de loiali faţă de prieteni. Într-adevăr, cărţile marilor oameni şi imaginea lor „oficială” constituie o faţă a medaliei şi, când am plonjat în lectura cărţii lui Paul Johnson, mă aşteptam deja, înfrigurat, la ce e mai rău. Înainte de a numi pe cei de care se ocupă autorul, după ce a scormonit cu acribie studii critice, biografii, corespondenţe, marturisiri ale contemporanilor etc., aş vrea să-i pun pe cititorii prezumtivi ai acestor rânduri în situaţia să ghicească cine este marele om de cultură care ar fi putut afirma următoarele despre sine însuşi: „Persoana care mă poate iubi aşa cum sunt eu în stare să iubesc nu s-a născut încă”; „Am fost născut pentru a fi cel mai bun prieten care a existat vreodată”; „Arătaţi-mi un om mai bun decât mine, o inimă mai iubitoare, mai delicată, mai sensibilă”… ; „Mă iubesc prea mult pentru a urî”; „Posteritatea mă va onora [...], deoarece este dreptul meu”; „Indiferent cât de mult l-ar costa pe cel care dă, el îmi este de fapt îndatorat mie” etc. Este vorba de nimeni altul decât de Jean-Jacques Rousseau, despre care P. Johnson afirmă că este primul intelectual care a reunit toate caracteristicile remarcabile ale Prometeului modern. Propriile evaluări despre sine, cât şi celebritatea pe care i-au adus-o eseul (cerut de Academia de Litere din Dijon mai multor participanţi la un concurs pe care Rosseau l-a câştigat), apoi Noua Eloisă şi Émil, au făcut din el un model al generaţiei şi chiar mai mult. Contractul social nu prea a fost citit de contemporani, însă elita revoluţionară franceză de la 1879, după moartea lui Rousseau, a făcut din acesta „figura lor de referinţă în ceea ce priveşte perfecţiunea”, după cum scrie unul dintre comentatorii biografiei sale, Edmund Burke. Acelaşi comentator, referindu-se la părerile exagerat pozitive pe care le avea Rousseau despre sine, scrie că „Vanitatea era viciul pe care-l poseda într-un grad apropiat de nebunie”. Ingratitudinea lui Rousseau era enormă şi era urmarea credinţei că este întruparea adevărului şi a virtuţii, aşa că atacurile la adresa lui le interpreta orgolios şi egoist drept ostilitate la adresa adevărului şi a virtuţii. „Negocierea” amiciţiei cu el însemna că oricine îl ajuta îşi făcea sieşi un serviciu, pentru că legătura cu el îi asigura celui generos un loc în istorie. Se născuse la Geneva, era elveţian şi calvin, dar ca să obţină protecţia unei doamne, al cărei amant a fost şi de averea căreia a profitat, a trecut la catolicism. Peste multă vreme, pentru a obţine din nou cetăţenia geneveză, a trecut din nou la calvinism. A profitat de mai multe doamne, dar şi de bărbaţi puternici, iar ipostaza de „escroc sentimental cu experienţă”, pe care i-o conturează P. Johnson, e corectă atunci când îi citează lamentaţiile, fie că e bolnav, fie că e sărac. S-a găsit un apel al lui Rousseau către ducele Savoiei, în care cerea o pensie pe motiv că are o boală care-l va desfigura şi oricum va muri curând. Când era mai tânăr, pentru a stârni compasiunea femeilor prezente, avea obiceiul să-şi spună trista „poveste”, vorbind despre „soarta neîndurătoare care îmi pândeşte paşii”, pretinzând că „puţini oameni au vărsat atâtea lacrimi” ca el. S-a proclamat în multe rânduri prieten al întregii omeniri, iar fostul său prieten, dr. Tronchin din Geneva, o „victimă“ a filozofului, s-a revoltat: „Cum este posibil ca prietenul omenirii să nu mai fie prietenul oamenilor?“ Rousseau era convins că prietenii săi (Voltaire, Diderot, Grimm, Hume, inclusiv cea mai importantă dintre binefăcătoarele sale, Madame d’Éspinay) sunt părtaşi la o conspiraţie împotriva sa, cu scopul de a-l distruge. Rousseau, cel care făcea în Émil apologia unui anumit tip de educaţie, şi-a dus toţi cei cinci copii la orfelinat. J. H. Huizinga, poate cel mai competent critic al francezului, citat de P. Johnson, scrie: „Cu cât cineva citeşte şi reciteşte cu mai multă atenţie (Confesiunile lui Rousseau, n. n.), cu atât ies la iveală mai multe niveluri de infamie”. Şi totuşi, oameni ca Rousseau au influenţat gândirea modernă, au generat schimbările politice şi sociale care au urmat.

Paul Johnson se ocupă în continuare de mari intelectuali, precum Shelley, Marx, Ibsen, Tolstoi, Hemingway, Brecht, Russell, Sartre, iar în ultimul capitol, intitulat „Dispariţia raţiunii”, constată că după Al Doilea Război Mondial, intelectualii au virat de la „viziunea utopică de tip vechi spre hedonismul de tip nou”, ocupându-se de biografiile lui George Orwell, Evelyn Waugh, Cyril Connolly, Norman Mailer, Kenneth Peacock Tynan, Rainer Werner Fassbinder, James Baldwin, Noam Chomsky. Portretele tuturor acestora sunt memorabile. Dincolo de opera fiecăruia, absolut remarcabilă şi care poartă adesea amprenta genialităţii, putem descoperi o biografie în care orgoliul şi egoismul, incapacitatea de a iubi, ingratitudinea şi chiar extremismul sunt la ele acasă. Paul Johnson conchide că „Acest fenomen dovedeşte o dată în plus straniul paradox că intelectualii, care ar trebui să-i înveţe pe oameni să aibă încredere în propria raţiune, îi încurajează de regulă să se lase pradă emoţiilor, şi în loc să işte dezbateri care să ducă la reconciliere, împing mult prea adesea omenirea spre domnia arbitrară a forţei”. Pe unii dintre ei, „tirania” ideilor i-a pus în situaţia să construiască utopii, din birou, pe care să le propună lumii. Pe alţii, aceeaşi tiranie i-a dus spre „lene”, hedonism şi abandonul, paradoxal, al raţiunii. Mai putem oare să-l credem pe Platon din Republica ce propunea ca soluţie conducerea cetăţii de către filozofi? Paul Johnson, prin studiul său, dovedeşte contrariul. Cine poate fi un model pentru oameni? Îmi amintesc doar că, în primul deceniu al secolului al VI-lea (î.H.), cetăţenii Atenei, după ce s-au gândit îndelung, au hotărât că Solon e cel mai bun şi cel mai înţelept dintre ei şi că doar el este îndreptăţit să le facă legi. Astăzi, la noi sau aiurea, nu se poate întâmpla ceva asemănător.  Dar asta e o altă poveste. Prin distanţa în timp, întâmplarea cu Solon a devenit emblematică şi, pentru noi, astăzi, aproape utopică.

Dan PETRUŞCĂ