Herr Paul cel greu

Urci câteva trepte, intri în scenă, îţi cauţi locul pe gradene şi te trezeşti (ba nu, de fapt, rămâi năucit) într-un decor absolut fabulos. Un microunivers scenic de o vizualitate pregnantă, în care bogăţia şi minuţia detaliilor te copleşeşte. Categoric, Iuliana Vîlsan s-a întrecut pe sine şi a creat pentru „Herr Paul” un spaţiu al recluziunii, baroc, o adevărată enclavă în timp cu inserţii de fantastic, puzderie de elemente miniaturale, de semne, simboluri, împrăştiate printre obiecte domestice, amestecate cu o întreagă faună. Păsări, animale împăiate, lepidoptere, cioturi vegetale ieşite din tavan, un conglomerat bizar de lucruri incongruente ce alcătuiesc un talmeş-balmeş hilar, de o expresivitate acaparantă. E un spaţiu bârlog, smuls timpului, scos din el, salvat, în care locuiesc, departe de lumea dezlănţuită, cei doi fraţi, Herr Paul şi Luise, care sunt teribil de vii în mijlocul acestei stranii îngrămădiri de mortăciuni şi obiecte inutile. Piesa lui Tankred Dorst, „Herr Paul” (în admirabila traducere a lui Victor Scoradeţ), are un motto din Fraţii Grimm, din povestea „Copilul cel greu”, din care povesteşte personajul principal în deschiderea spectacolului. Cei doi sunt instalaţi într-un pătuc în care stau ghemuiţi, molfăind, plescăind şi bombănind printre vorbe. În tot timpul piesei, cei doi fraţi fac o sumedenie de giumbuşlucuri şi scot sunete caraghioase, silabe stâlcite, ca în limbajul infantil sau diverse onomatopee ciudate, se mişcă aiurea, haotic, imprevizibil, prinşi într-un continuu joc tragi-comic. Par a nu se fi desprins din copilărie, purtând în ei, neatins, paradisul virginal al acesteia. Herr Paul chiar are prinsă, pe spatele lungii sale mantale o hăinuţă de copil (costumele create de scenografă fiind şi ele de o fantezie nebună!). Şi amândoi au pe cap căciuliţe de pilot, de parcă ar fi ajuns în vechea fabrică de săpun unde locuiesc ilegal după eşuarea unui zbor misterios, prin teritorii numai de ei ştiute. Conflictul apare când fraţii sunt tulburaţi din liniştea traiului lor, din izolarea şi singurătatea, care le sunt atât de dragi, de apariţia unui pretins moştenitor, Helm. Acesta are planuri de viitor, vrând să transforme fabrica delabrată într-o spălătorie modernă. Helm e un tip banal, energic, grăbit, practic, cinic (asta în text, şi nu cum e interpretat de tânărul actor Matei Rotaru, alambicat, cu tot felul de suceli şi sensiblerii), având în dotare o iubită, Lilo, veselă ca o vrăbiuţă, credulă, visătoare, pălăvrăgind aiurea (personajul e întruchipat de Isabela Neamţu, care e agreabilă, cochetă, dezirabilă, puţintel cam stridentă şi dezlânată, poate). Partenerul de afaceri al tânărului e un anume Schwarzbeck, asta în textul lui Dorst (scris în colaborare cu Ursula Ehler), pentru că în spectacolul lui Radu Afrim personajul devine femeie. O tipesă apucată rău de tot, istericoasă, cu atitudini milităroase, de tip hitlerist, cu un bandaj negru peste ochiul lipsă, ca un pirat, Nora Covali fiind cea care-i dă viaţă în scenă, cu mijloace adecvate, urmând linia impusă de regizor. Ca de obicei, Radu Afrim remixează textul şi dă alte dimensiuni personajelor, în stilul său („very free”, imaginativ, ludic, după cum bine o ştim). Surpriza extrem de plăcută a distribuţiei este Lucreţia Mandric, Luise, sora delicată, grijulie, a lui Paul, specialista în maimuţe iubitoare de operă, care-şi adoră fratele, văzând în el o culme a cunoaşterii, un erudit cu o filosofie personală şi cu propria teorie a evoluţiei. Lucreţia Mandric face un rol de zile mari, elaborat cu fineţe, cu o multitudine de nuanţe, cu multă culoare şi haz bine distilat, jucând admirabil stări diverse şi mai multe vârste, într-o scenă, memorabilă, ea renăscând, în străfulgerarea unei clipe, ca tânără femeie în splendoarea unei ardente senzualităţi.

Desigur, „Herr Paul” este un spectacol centrat pe interpretul principal, Cezar Antal, care investeşte în personajul încredinţat o extraordinară putere de întrupare, chef de joc, o iradiantă forţă expresivă, umor, ironie, autopersiflare, vervă suculentă, şiretenie zglobie, dar şi un „ce” indicibil, aburos, melancolic, venit dintr-un departe şi de demult. O compoziţie savuroasă, de un umor dezlănţuit şi un excelent simţ parodic. Personajul său (care a învăţat să împăieze animale „ca să păcălească putrezirea, duhoarea”) e de-o teribilă vitalitate, e ludic şi lubric, dând fulgerătoare asalturi erotice asupra lui Lilo, pe care o amuşinează ca un căţelandru în călduri. Dar Herr Paul e mult mai mult decât ce se vede. Şi are o mulţime de replici memorabile, aşa că nu mă abţin să citez câteva. „Cine trăieşte deranjează”. „Sunt un om liber, domnişoară, nu posed nimic, nu mi se poate lua nimic”. „Chiar dacă e idioată poate să spună: Nu vreau. În asta constă demnitatea omului”. Replica din urmă se referă la Anita, fetiţa vecinilor, o creatură debilă mental, care îi vizitează mereu pe cei doi fraţi, simţindu-se în largul ei în bârlogul acestora, unde mai există şi o pianină, având deasupra o oală cu tăieţei, peste tot fiind împăştiate şi o mulţime de cărţi pline cu poze. Pe care fetiţa le taie meticulos, în timp ce execută mişcări de dans, ca o păpuşă dezarticulată. Strania făptură, cufundată în muţenie şi într-o lume numai a ei, este figurată, cu sensibilitate, de Andrea Gavriliu, cea care semnează şi coregrafia spectacolului. Mai trebuie spus că Herr Paul o venerează pe Anita pentru că în debilitatea ei mentală vede „omul ideal”. „Nu poate fi dresată, îi lipseşte docilitatea canină care-i transformă pe oameni în lachei”. Ceea ce Herr Paul, un om liber, purtând centrul de greutate înăuntrul fiinţei (el e precum copilul cel greu din basmul Fraţilor Grimm), nu acceptă. Nu-l interesează decât să rămână el însuşi, cu lumea lui, să spună poveşti, „vorbind întruna ca pomii care foşnesc tot timpul”(aşa spune despre el Luise). E viu ca viaţa însăşi (dincolo de faţada năruită) şi indestructibil ca şi ea. Despre toate aceste lucruri grave şi frumoase, pline de mister, vorbeşte spectacolul lui Radu Afrim, construit cu simţ ironic, cu vervă parodică şi multă imaginaţie. Chiar dacă nu lipsit de imperfecţiuni, e o montare greu de uitat. Pentru că ne pune pe noi înşine sub semnul întrebării, purtându-ne gândurile dincolo de insuportabila lejeritate a fiinţei, de determinările exterioare, spre centrul greu al lumii dinlăuntru. Unde putem fi liberi cu adevărat.

Carmen MIHALACHE